Când visul tău nu rămâne îngropat sub zăpezile din Vermont. Despre „Willie Fulg de Nea”, de Jacqueline Briggs Martin

Am citit odată, pe Facebook, o poveste în șase cuvinte: Pe vise, nu se depune praful. Mi-a plăcut mult această imagine, originală și atât de sugestivă, și mi-a rămas în minte. Regăseam în ea un principiu de viață. Ulterior, mi-am spus povestea asta mie însămi, de câteva ori, atunci când nu-mi găseam curajul să duc mai departe un gând, o idee, încă neclare, dar mai ales atunci când, în proiectele mele de suflet, ceva o lua în sfârșit în direcția nouă și mult dorită. Și tot la această poveste în doar șase cuvinte – inspirată de altfel de „modelul Hemingway” – m-am gândit imediat ce am terminat de citit Willie Fulg de Nea, o carte pentru copii, o lectură de iarnă interesantă însă și pentru oamenii mari. 

„Demult, când fermierii munceau pământul cu boii și cu sania și străpungeau întunericul cu lumina felinarului, trăia un băiețel care iubea fulgii de nea mai mult decât orice pe lumea asta. Willie Bentley era cel mai fericit când viscolea. Privea fulgii de nea cum îi cad pe mănuși, pe iarba uscată a câmpurilor din Vermont, pe mânerul negru de fier de la ușa hambarului. Spunea că fulgii de zăpadă sunt frumoși ca fluturii sau ca florile de măr.”

Publicată la noi în 2016, de Editura Frontiera, în traducerea Sandei Watt, Willie Fulg de Nea este o carte scrisă de Jacqueline Briggs Martin și ilustrată de Mary Azarian. Jacqueline Briggs Martin este o îndrăgită scriitoare de literatură pentru copii din Statele Unite, iar Willie Fulg de Nea – lansată în 1998 – este povestea vieții lui Wilson Bentley, primul om care a fotografiat fulgii de zăpadă. La rândul ei, Mary Azarian este autoare și ilustratoare de cărți pentru juniori și locuiește chiar în Vermont, cam la o oră distanță de casa în care a trăit celebrul fotograf.

Wilson Alwyn Bentley s-a născut pe 9 februarie 1865, în Jericho, un oraș din statul american Vermont. Părinții lui erau fermieri. El însă s-a apropiat de natură cu ochiul curios al cercetătorului, al omului de știință, urmărind și studiind încă din copilărie și adolescență „minunile” pe care ni le oferă fiecare anotimp: florile, fluturii, roua… A fost primul american care a înregistrat dimensiunile picăturilor de ploaie. A studiat și fotografiat norii și ceața, apa în toate formele pe care aceasta le ia. Dintre toate însă, cristalele de gheață în șase colțuri cărora le spunem fulgi de zăpadă l-au atras cel mai mult. „Florile de gheață”, fragile și trecătoare, dar atât de diferite între ele ca „desen”, îl fascinau de-a dreptul. Iar cea mai mare dorință a sa, mărturisită mai târziu, era să le arate și oamenilor aceste „capodopere ale formei” și să devină, într-un fel, păstrătorul lor. Dar cum să păstrezi un fulg de zăpadă când el se topește cât ai clipi?

În Jericho, micuța localitate din nord-estul Statelor Unite, așezată cam la jumătatea drumului între Lacul Champlain și Muntele Mansfield, nu departe de granița cu Québec – cea mai întinsă provincie canadiană –, iernile sunt lungi, friguroase, cu ninsori abundente. Când ninge, distracția e în toi. Copiii își construiesc cazemate, se bat cu bulgări de zăpadă, iau la țintă ciorile zgribulite… Unul singur se bucură altfel de ninsoare și acesta este Willie Bentley. El prinde fulgii de omăt și le cercetează forma. Mai târziu, adolescent fiind, Willie desenează cristalele de gheață, ca să le „păstreze”, privindu-le atent prin lentila unui microscop vechi, primit în dar de la mama sa. Dar viața unui fulg e atât de scurtă, încât băiatul nu apucă niciodată să termine desenul. Bucuria iernii și a zăpezii crește însă și mai mult atunci când părinții îi dăruiesc un aparat de fotografiat. E mai mare decât un vițel abia fătat și costă cât cireada de zece vaci a tatălui său, dar pentru tânărul Willie, acesta este cel mai bun aparat din lume. Cu ajutorul lui va putea să le arate și altora fulgii de zăpadă, formele lor complicate, uneori asemănătoare, dar niciodată identice.

Primele fotografii nu sunt decât niște umbre. Nereușita nu îl descurajează însă. Nici vorbele vecinilor care nu văd nimic folositor în munca lui; în Vermont, toată lumea știe cum arată zăpada, nu mai e nevoie și de fotografii. Dar Willie Bentley merge mai departe, cu răbdare, cu tenacitate, încrezător în sine, convins că acesta este „darul” său pentru oameni și că este la fel de important ca paharul cu lapte cald care ți se pune dimineața pe masă. Până la primele fotografii reușite, în 1885, Willie Bentley face zeci de poze. După primul succes, face sute și mii de fotografii. Nu ratează nicio ninsoare, niciun viscol, notându-și, în același timp, și observațiile asupra cristalelor de zăpadă. El „a văzut frumusețea acolo unde nimeni nu o remarcase – spune Jacqueline Briggs Martin despre primul fotograf al fulgilor de nea – și și-a dorit să le-o arate și celorlalți. Viziunea lui asupra lumii și perseverența cu care și-a îndeplinit visul, dar și credința sa că adevărata «comoară» se află nu în banii câștigați, ci în frumusețea zăpezii, îl fac pentru mine un erou.”

Inspirată de personaje și întâmplări reale, Willie Fulg de Nea este o poveste captivantă, te prinde de la primele pagini. Relatată simplu, dar vioi și într-un limbaj potrivit cu vârsta căreia i se adresează, povestea scrisă de Jacqueline Briggs Martin nu este doar biografia lui Wilson Bentley. Ea este, în același timp, o poveste despre natură, anotimpuri, iarnă și ninsoare – poate chiar despre zăpezile de altădată –, dar și despre oameni și visele lor, născute adesea din nevoia de cunoaștere a lumii în care trăim. Urmează-ți visul, oricare ar fi el! Trăiește-ți-l! Nu lăsa ploaia, vântul sau viscolul să ți-l risipească ori zăpada să ți-l îngroape sub nămeți. Aceasta este poate cea mai importantă învățătură cu care rămâi după lectura acestei cărți, o lecție de viață pe care e bine s-o înveți cât mai devreme și să n-o uiți niciodată.

Realizate ca niște fotografii color, în perfect acord cu locul și timpul poveștii, cu lirismul ei, frumoasele desene făcute de Mary Azarian sunt însoțite, la fiecare pagină aproape, de informații despre viața și experimentele lui Willie Bentley, o trimitere, desigur, la notițele ce însoțeau multe din fotografiile lăsate de acesta generațiilor care i-au urmat. De altfel, ilustrațiile lui Azarian i-au adus cărții primul premiu. În 1999, Willie Fulg de Nea primește Medalia Caldecott (Caldecott Medal), o distincție extrem de importantă în lumea cărților pentru copii de peste Ocean, acordată anual, începând din 1938, pentru cea mai frumoasă ilustrație de carte. Încă un motiv să vă recomand Willie Fulg de Nea! 🙂

„Cei mai mulți fermieri se trezesc dis-de-dimineață, pentru că trebuie să muncească în grajdul vacilor. Și eu mă trezesc devreme, doar că eu vreau să găsesc o frunză împodobită cu rouă sau o pânză de păianjen pe care roua a transformat-o în cel mai delicat șirag de perle… Iau cu mine aparatul de fotografiat, mă las în genunchi pe iarba umedă și fotografiez aceste frânturi splendide din natură. Astfel, pot arăta minunățiile acestea oamenilor care nu le-ar fi văzut niciodată fără ajutorul meu. Cu toții își vor primi negreșit paharul cu lapte de dimineață. Sunt alți fermieri care au grijă de asta. Dar cred că ceea ce le ofer eu este la fel de important.” (W.A. Bentley)