De câteva zile, un gând nu îmi dădea pace. Mă tot întrebam, dacă aș fi regizor, ce aș pune în scenă pentru copiii de 10-14 ani? Cei mici au păpușile și marionetele. Și poveștile copilăriei. Și o mulțime de alte povești cu rădăcinile prinse tot în basmele cu care noi toți am crescut. Cei peste 14 ani, cel puțin în București, au deja un teatru al lor, în care se regăsesc, fiindcă vorbește despre problemele lor și pe limba lor. Preadolescenții însă cam rămân pe-afară, când vorbim de oferta teatrală, fiind prea mari pentru spectacolele cu păpuși după poveștile clasice și încă prea mici pentru ”crizele” adolescentine… Apoi, un alt gând – venit parcă prin fulguiala ce cobora peste Piața Sfatului din Brașov – s-a luat de mână cu primul și am găsit un posibil răspuns: un spectacol în cabinet negru. Cineva postase la un moment dat, pe Facebook, promo-ul unui spectacol bulgăresc montat în cabinet negru și de acolo plecase întrebarea mea. Ai putea să le ții și o lecție de fizică, înainte sau după spectacol… Amuzată de soluție, am intrat pe Apollonia Hirscher, venind dinspre Strada Republicii, lăsând în dreapta celebra Biserică Neagră a Kronstadt-ului, cu arhitectura ei gotică și impresionantă. Era dimineață, eram în primul weekend din decembrie, anul trecut, și peste noapte ninsese ușor. În Piața Sfatului, bradul era deja făcut și câteva căsuțe din lemn așezate în linie anunțau apropiatul Târg de Crăciun. În celălalt capăt al străzii, cei de la Arlechino se pregăteau de premieră: Povestea care a fost pătrată, spectacolul regizorului Gavril Cadariu.
Sala Teatrului pentru Copii și Tineret din Brașov este o bijuterie. E mică, cochetă și bine întreținută. O văzusem de cu seară, când am ajuns prima oară la Arlechino, acum nu mai aveam timp s-o admir… Telefoanele se închid, luminile se sting, începe spectacolul… Și contrar legilor lui Murphy aș spune, când vrei să vezi ceva vezi: un spectacol în cabinet negru. Ce bine că nu am stat aseară la repetiția șnur! – a fost prima concluzie la povestea care tocmai începuse.
Cabinetul negru își are originea în teatrul iluzioniștilor. Scena este o cutie neagră. Podeaua, pereții, totul este acoperit cu un material negru – de regulă, catifea – care nu reflectă lumina. La rândul lor, actorii sunt îmbrăcați complet în catifea neagră și poartă pe cap cagule. Pe scenă, nu se văd decât păpușile și obiectele din decor, construite în culori deschise și luminate cu ajutorul unor proiectoare prevăzute cu dispozitive speciale care permit realizarea unui plan de lumină orizontal sau vertical în care evoluează elementele vizibile. În spațiul acesta negru, care ascunde mânuitorul și sistemul de transmitere a mișcării, spectatorul își concentrează atenția pe obiectele albe sau fluorescente care parcă nu au greutate, par imponderabile.
Ei bine, într-un astfel de spațiu începe povestea scenică a lui Gavril Cadariu. Ea pleacă de la un scenariu scris de Alina Nelega (dramaturg și critic de teatru) și este o poveste despre o lume pătrată din care, inițial, nu vedem decât trei ferestre mari și un ”astru” verde ( 🙂 ). E o lume geometrică, în colțuri, desenată în doar patru culori – roșu, portocaliu, verde și albastru – de scenografa Eugenia Tărășescu Jianu, o lume cu copaci, flori, păsări, un câine și o pisică, un pescar într-o barcă, un bunic, copii… Și în această lume, în care până și oamenii au forme pătrate, se naște un copil cu capul rotund. Fără să vreau m-am gândit la Oblio/The Point, un cartoon celebru, realizat în 1971 de Fred Wolf. În The Pointed Village, toți oamenii au capul țuguiat și toate lucrurile sunt pointed, vârfuite adică; țuguiul sau vârful înseamnă rost, sens, noimă. Oblio este primul copil care se naște cu capul rotund. Este deci un om fără rost și, prin urmare, va fi izgonit din cetate și trimis în Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Așa începe pentru el, ca pentru orice erou de basm, drumul inițiatic sau odiseea înțelepțirii. Fetița cu părul roșcat din povestea imaginată de Alina Nelega și pusă în scenă de Gavril Cadariu – un colț de lume configurat parcă pe calculator, laptop, tabletă, telefon – este și ea o… ciudată, dar story-ul ne trimite la teme actuale: copilul diferit, marginalizarea sau acceptarea și integrarea lui într-un grup. Mai aproape de o Cenușăreasă decât de un Făt-Frumos gata de plecare în aventura vieții, copila cu părul roșcat din Povestea care a fost pătrată are parte de un miracol făcut de o Zână, un Înger păzitor care rotunjește lumea din jur, îi taie colțurile și o face să nu mai meargă doar în linie dreaptă.
Spectacolul este unul non-verbal în care muzica originală, cu timbru de chitară sau de violoncel, compusă de Czapp Ferencz, preia firul narativ. Este un spectacol care combină tehnici de scenă diferite, cabinetul negru și paravanul clasic. Păpușile – atent mânuite de actorii Adrian Iuga, Erika Mihaly, Eliza Muraru, Manuela Zaharie, Cecilia Negru și Dan Zorilă – sunt păpușile clasice cu tijă, iar finalul – ”cu lumina aprinsă” – lasă jocul actorilor la vedere și potențează vizual trecerea de la lumea în colțuri la cea rotundă, asemănătoare celei pe care o cunoaștem cu toții.
Când am ieșit din teatru, ningea ușor, iar pe jos era deja un strat subțire de gheață. Nu rezolvasem problema publicului de 10-14 ani, dar mi-am întărit o convingere: pentru mine, cabinetul negru rămâne cea mai spectaculoasă tehnică din teatrul de animație, potrivită și în spectacole pentru copii sub 10 ani, când lucrurile sunt bine dozate, iar povestea – pătrată, triunghiulară sau rotundă – este jucată cu plăcere și cu gândul la cel din sală. 🙂
Fii primul care comentează on "Povestea care a fost pătrată"