Turul Franţei by Timpul cireşelor

„Desenează-mi o bicicletă cu roţi din cireşe” i-am scris, luni dimineaţă, scenografei Dana Brătăşanu. Ea mi-a răspuns direct în… photoshop şi aşa a început Turul Franţei văzut de Timpul cireşelor, iar semicursiera a devenit cover-ul nostru pe pagina de Facebook 🙂 . Deşi nu locuiesc în televizor, după vorba unei scriitoare din Hexagon, Chloé Delaume, îmi place să mă uit la sport. Mă uit cu plăcere la snooker, patinaj, tenis de câmp şi de masă, scrimă, handbal, rugby, atletism, gimnastică, chiar şi la fotbal. Şi, desigur, la ciclism. Urmăresc de nişte ani Le Tour, Il Giro şi La Vuelta, cele mai cunoscute competiţii în domeniu, dintre care cea mai veche este Turul Franţei. Prima ediţie s-a organizat în 1903 şi, până astăzi, concursul s-a ţinut anual, mai puţin în timpul celor două războaie mondiale. Prin tradiţie, competiţia se desfăşoară în luna iulie – deloc întâmplător, dat fiind că 14 iulie este Ziua naţională a Franţei –, durează 23 de zile (sunt 21 de etape şi 2 zile de pauză), iar traseul acoperă o lungime totală de aproximativ 3.500 de kilometri şi se încheie întotdeauna la Paris, pe Champs-Élysées. Dincolo de competiţie în sine – cu regulament, echipe şi lideri, tipuri de etape, clasamente şi tricouri –, Turul Franţei este un reportaj de călătorie care te ţine în faţa televizorului, cu imagini extraordinare, transmise în direct de camerele amplasate pe motocicletele ori în maşinile şi elicopterele din caravana publicitară ce însoţeşte Marea Buclă, cum îi mai spun francezii. Intri în Franţa profundă, cum se zice mai nou, iar informaţia este pe măsură. Pe aceeaşi schemă sunt gândite Il Giro d’Italia şi La Vuelta a España, dar şi alte tururi cicliste mai puţin cunoscute, şi nu e de mirare că astăzi aceste competiţii sunt brand-uri naţionale, care atrag mii de spectatori pe traseu şi milioane de telespectatori.

Anul acesta, Turul Franţei a început pe 2 iulie, la Mont Saint-Michel, în Normandia, traseul luând-o apoi spre sud, în sensul invers al acelor de ceasornic. Mont Saint-Michel este o insulă de granit ce se întinde pe aproape un kilometru în Golful Saint-Michel din Marea Mânecii, cu o abaţie în vârf. Locul este spectaculos atât prin impunătoarea construcţie medievală, înconjurată de un sat cu nici 50 de locuitori, cât şi prin mareele de aici. În timpul fluxului, insula rămâne în mare, fără nici o legătură cu uscatul. Numai la reflux apare limba de nisip care o leagă de ţărm. Mergând spre Bretania, ajungi repede în Saint-Malo, un celebru port la Marea Mânecii. Aici avem o cunoştinţă comună noi, cei care în copilărie, adolescenţă sau… chiar mai târziu am citit Toate pânzele sus! – romanul lui Radu Tudoran – ori am văzut filmul făcut de Mircea Mureşan după această carte. Pierre Vaillant. Vă spune ceva acest nume? Ei bine, prietenul dispărut al lui Anton Lupan, căpitanul Speranţei şi personaj principal în poveste, era originar din Saint-Malo. Traseul meu însă urmează sensul acelor de ceasornic, aşa că o iau spre Normandia de Jos, iar prima oprire va fi în Isigny-sur-Mer, şi el port la Marea Mânecii.

Dacă nu ar fi făcut desene animate, Walt Disney ar fi fost probabil un celebru producător de caramele din Normandia. Omul s-a născut sub o stea norocoasă, într-un început de decembrie şi într-o familie ai cărei strămoşi, pe linie paternă, plecaseră cândva din Isigny-sur-Mer, un orăşel – poate-i cam mult spus – din nordul Franţei. Au plecat spre Anglia, după care s-au stabilit o vreme în Irlanda, acolo s-a născut bunicul lui Walt. Oameni întreprinzători şi cam… nestatornici, au imigrat apoi în Canada, la vremea respectivă dominion britanic, şi de acolo în Statele Unite, aşezându-se în cele din urmă într-o localitate din Missouri unde Walt şi-a petrecut copilăria. Au umblat mult până s-au reînrădăcinat, purtaţi de soartă ca nişte seminţe măturate de vânt care nu încolţesc decât într-un pământ prielnic. Dar numele le-a păstrat primele rădăcini. Erau din Isigny, iar pe vremea când trăiau în Normandia şi vorbeau dialectul „oamenilor din nord” se numeau simplu D’Isigny, adică din Isigny. Disney – cu grafia pe care o cunoaştem astăzi şi accentul aferent – a apărut în acte după anglicizarea numelui. Locul de origine le-a păstrat şi el memoria. Nu cred că există ghid turistic în Calvados, departamentul de care ţine acum mărişorul Isigny-sur-Mer, care să nu pomenească măcar numele celui mai cunoscut regizor şi producător de filme de animaţie din lume. Şi nu din mândrie locală, o cer raţiuni economice! Isigny-sur-Mer este locul în care se produc celebrele caramels d’Isigny, făcute după o reţetă din 1932, doar cu smântână şi unt de Isigny – două produse ce beneficiază, începând din 1986, de mult râvnita denumire de origine controlată. Şi uite cum ceva dulce, în sensul de plăcut, suav – mă gândesc la desenele lui Disney – îşi asociază imaginea cu ceva şi mai dulce – carameaua locală. Sau, mai degrabă, invers.

Astăzi rutierii sunt în sud. Etapa a 12-a a Turului Franţei a început în Montpellier, capitala regiunii Languedoc-Roussillon, şi s-a încheiat în Mont Ventoux-Chalet Reynard. Deci în Provence sau Provenţa, un loc pe care îl asociez cu apa şi soarele Mediteranei şi movul florilor de lavandă. Şi cu literatura lui Peter Mayle, un scriitor britanic îndrăgostit de sudul Franţei pe care îl recomand deopotrivă adolescenţilor şi adulţilor. Eu ţin însă linia nordului, spre Alsacia şi Lorena. În vara aceasta, plutonul nu va trece prin aceste două regiuni, dar ele rămân strâns legate de istoria Turului printr-o carte: Le Tour de la France par deux enfants (Turul Franţei făcut de doi copii). Este o poveste cu doi fraţi care începe în Phalsbourg, un orăşel din Lorena, într-o zi ceţoasă de septembrie. Rămaşi fără părinţi în urma Războiului franco-prusac, André şi Julien tocmai trec de poarta oraşului. Fiecare duce cu el un mic bagaj, prins cu grijă într-un băţ ţinut pe umăr. Merg amândoi tăcuţi, fără să facă zgomot, cu paşi rapizi şi au un aer neliniştit. Nevoiţi să părăsească astfel Lorena natală, după ce aceasta a fost anexată Prusiei, cei doi băieţi pornesc în călătoria vieţii lor, o călătorie iniţiatică de la copilărie şi adolescenţă la maturitate, în care vor descoperi Franţa – universul ce se întindea dincolo de porţile oraşului. Scrisă de Augustine Fouillée şi publicată în 1877 (cu 16 ani înainte de primul tur ciclist) sub pseudonimul G. Bruno, cartea este, de fapt, un manual de lectură şcolară, menit să-i apropie pe elevi de geografia şi istoria ţării lor prin poveste. Fiind o noutate pe piaţă la vremea respectivă, Le Tour de la France par deux enfants va câştiga nu doar cititorul tânăr ci şi publicul adult şi se va vinde în câteva milioane de exemplare până la startul primei competiţii cicliste din 1903. Cartea lui Fouillée lansează deci brand-ul Tour de France. În plus, este o carte educativă şi, în acelaşi timp, una de călătorie pentru francezul secolului 19 pe care autoarea îl extrage din micro-universul în care îşi duce existenţa şi îl face să descopere o lume vastă şi vie, într-o vreme în care puţini călătoreau de dragul călătoriei.

O iau spre sud printre viile burgunde de pe Coasta de Aur a Franţei, ca să ajung plutonul în Bourg-en-Bresse, situat la aproximativ o oră de Lyon, şi după o zi de pauză revin cu Turul sudului. Dar nu pot să mă abţin, dacă tot am pomenit de Bresse, şi să nu vă spun ce ştiu din Lecţiile de franceză ale lui Peter Mayle; am mai scris-o şi în altă parte acum nişte ani. Pentru francezul neaoş, puiul de Bresse este motiv de mândrie naţională. El deţine o Appélation d’Origine Contrôlée, distincţie la care galinacee de pe alte meridiane nici nu visează. Primul certificat i-a fost eliberat şi înmânat în 1957, când s-au stabilit şi regulile jocului. Aspectul exterior este primul luat în calcul. Picioarele trebuie să fie gris ardoise, adică de un gri ce bate în albastru. Penajul trebuie să fie alb, fără urmă de fulg roşcat – asta ar trăda găina de rând – iar creasta, de un roşu aprins, trebuie să impună. Greutăţile minime admise sunt: 1 kg şi jumătate pentru puiul standard, peste 2 kg pentru găina tânără şi peste 3 kg şi jumătate pentru clapon. În plus, pielea trebuie să fie albă şi fină, iar carnea onctuoasă. În fine, exemplarul care ţinteşte o asemenea „onoare” trebuie să fie hrănit bine şi sănătos (şi aici cerinţele sunt stricte), să fie crescut în aer liber (cam trei sferturi din viaţă) şi să beneficieze, de unul singur, de cel puţin 10m² în bătătură… La drum!