Amintiri din copilărie la Cărăbuşul din Brăila

De când lumea şi pământul, toţi copiii sunt la fel.
Au tot timpul chef de joacă şi cuminţi nu sunt de fel.

Pe 29 mai, cu aproape o lună înainte de încheierea stagiunii, Teatrul de Păpuşi „Cărăbuş” din Brăila a avut premiera spectacolului Amintiri din copilărie. Pus în scenă de regizorul Bogdan Tudor-Pelerin, spectacolul este inspirat – cum se vede şi din titlu – de cea mai cunoscută scriere a celui mai cunoscut povestitor de la noi: romanul Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Primul lucru care îţi reţine atenţia este textul pe care lucrează regizorul: o povestioară proprie în versuri în care sunt împletite cu meşteşug – nu găsesc cuvinte mai potrivite 🙂 – trei dintre cele mai cunoscute episoade din partea a doua a Amintirilor, datorită studierii lor în şcoală ca texte de sine stătătoare: Pupăza din tei, La cireşe şi La scăldat. Nu este prima oară când Tudor-Pelerin preferă o variantă versificată în locul textului iniţial, convins fiind, pe de o parte, că textul rimat captează mai repede atenţia copilului, este mai uşor de urmărit şi chiar de reţinut, iar pe de altă parte de faptul că literatura clasică este o sursă valoroasă de poveşti ce merită transmise mai departe, dar care „cere” adaptări ale textului, „cere” să fie repovestită pentru publicul actual, dacă vrem să îi stârnim curiozitatea şi să-l aducem către ea. Revenind la spectacol, aici povestea este re-construită pe conflictul dintre Nică şi Pupăză – cea care îl trezeşte în fiece dimineaţă şi îi strică planurile de peste zi –, dar nu scapă nimic din textul original, mă refer la personaje, situaţii, acţiune principală, dar şi la mesajul Amintirilor lui Creangă, pe care criticul literar George Călinescu le numea „romanul copilului universal”, în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. În plus, jocul rimelor pelerine – care te lasă să îi descoperi regizorului un oarecare talent de versificator 🙂 – duce povestea într-o tonalitate nouă, în joacă şi joc, cuvinte cheie ale copilăriei, potenţând imaginea copilului universal – amestec de şiretenie şi candoare, de cuminţenie şi neastâmpăr, în toate timpurile şi în toate locurile.

Povestea scenică este una cu păpuşi la paravan, o constantă a spectacolelor lui Bogdan Tudor-Pelerin, când vorbim de publicul foarte tânăr. Corpul păpuşii arată ca o mânecă lungă de care sunt prinse braţele cu articulaţii moi. El ascunde atât mâna păpuşarului cât şi gabitul, mânerul care susţine capul păpuşii şi care permite rotirea lui la stânga sau la dreapta, în funcţie de mişcările personajului. Este o păpuşă de tip wayang; cu mâna îmbrăcată actorul mânuieşte capul, cu cealaltă îi mişcă mâinile folosind cele două tije de care sunt prinse palmele păpuşii. Decorul şi costumele, realizate de Dana Brătăşanu în primul ei exerciţiu scenografic, păstrează o notă realistă şi mă refer aici la fizionomia personajelor, la hainele pe care le poartă, dar şi la „casa părintească” inspirată parcă de cea a scriitorului humuleştean. Decorul are şi o notă ludică, permite joaca. La un moment dat, pe când pupăza se întoarce la cuib, după întâmplarea din târg, casele din sat peste care aceasta zboară „se apleacă” la 90 de grade, iar noi vedem cucul armenesc „din avion”.

Ideea spectacolului este cea formulată în motto-ul cu care am început această cronică şi pe care l-am extras din text: „De când lumea şi pământul, toţi copiii sunt la fel. Au tot timpul chef de joacă şi cuminţi nu sunt de fel”. Personajele – care îşi asumă pe rând rolul naratorului, de la protagonişti la mamă, mătuşi şi târgoveţi – sunt bine construite regizoral şi scenografic, mai puţin însă mânuite 🙂 . Nu pot să nu remarc totuşi vocile actorilor ascunşi de paravan, de culori diferite, fiecare potrivită cu personajul sau cu personajele cărora le dă viaţă. Şi aici am o menţiune specială pentru actriţa Daniela Antonescu, cea care i-a împrumutat vocea lui Nică – o voce plină şi muzicală. Dialogul vioi, ca un ping-pong în versuri, cântecele inserate în text (pe muzica inspirată a lui Cornel Cârstei) dau ritm poveştii lui Tudor-Pelerin. La fel şi conflictul continuu şi de nestins între Nic-a lui Ştefan a Petrei şi Pupăza din tei, în ciuda finalului cam… moralizator care, pe mine una, mă duce cu gândul la istoria unui Greiere şi a unei Furnici, la fel de nesuferită ca Pupăza noastră. În concluzie, Amintiri din copilărie – spectacolul teatrului de păpuşi brăilean – este o poveste veselă şi muzicală, plăcută ochiului şi datorită lighting-design-ului realizat de László Olivér, o poveste care va avea de câştigat prin joc în stagiunea viitoare, dincolo de chicotelile mele de Smărăndiţă a Popii 🙂 .