Aşa cum cei mai mulţi dintre dumneavoastră au înţeles deja, titlul acestui articol trimite la o frumoasă carte apărută acum vreo cinci ani la Editura Humanitas – Cărţile care ne-au făcut oameni. Cartea, îngrijită de Dan C. Mihăilescu (omul care, de mai bine de un deceniu, aduce cartea la televizor), strânge opiniile unor importanţi şi bine prizaţi corifei ai culturii contemporane referitoare la cărţile care le-au marcat devenirea. Exerciţiul nu este doar savuros, inducând adulţilor nostalgii şi temeiuri de reflecţie, ci şi iniţiatic. Suma opiniilor şi poziţionarea faţă de lectură pot deveni o veritabilă Creangă de Aur pentru generaţiile de adolescenţi care, contrar locurilor comune vehiculate în emisiunile de ştiri, sunt populate de tineri avizi de cultură şi doritori de a se descoperi şi reinterpreta. Ne alăturăm demersului şi redeschidem tema, fără intenţia de a ne erija în vre un soi de guru, ci crezând cu onestitate în dialogul dintre generaţii. Vom scrie aşadar fiecare un decalog al cărţilor care ne-au marcat, punând jaloane pe un traseu al abrupturilor culturale în care tinerii slalomeri ce se vor înscrie în cursă ne vor spulbera, sperăm, toate recordurile.
Unu. Nu îmi pot rememora existenţa în afara aventurii lecturii. Primul roman citit, în clasa a doua, a fost Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe. Am plonjat cu încântare pe cărările oceanului planerar, am descoperit bucuria navigatului cu pânze prin termeni ca matroz, gabie, parâmă, timonă şi câte şi mai câte, cuvinte misterioase care m-au învăţat să folosesc dicţionarul. Realizez acum că fascinaţia a fost şi rezultatul unei uşoare identificări cu personajul principal. Robinson ajunsese singur pe o insulă pustie şi a fost nevoit să redescopere şi să reinventeze fiecare aspect banal al existenţei. Eu eram proaspăt elev al unei şcoli germane, într-un sat de saşi care, disciplinaţi, au respectat consemnul de a nu vorbi cu mine decât nemţeşte. La acel moment, nu ştiam nici o boabă din limba pe care am îndrăgit-o repede şi pe care o iubesc şi astăzi, aşa că înţelegeam şi deplângeam în cunoştinţă de cauză izolarea lui Robinson şi consimţeam necondiţionat că amândoi trebuie să ne încordăm muşchii şi, cum-necum, să ieşim din beleaua abătută asupra noastră.
Doi. Cam tot atunci l-am descoperit pe Dumas prin fascinanta poveste a Muşchetarilor. Noaptea citeam până târziu iar dimineata, în drum spre şcoală, scorneam poveşti adaptate vieţii noastre pe care le împărtăşeam colegilor şi prietenilor. Ne duelam printre vii, mai să ne rupem mâinile, oropseam armasarii care păşteau împiedicaţi, unul dintre noi căţărându-se în spatele calului, altul scoţând piedica… Alerga sărmanul până scăpa de neaşteptata povară iar copilul tăvălit în iarbă se scutura şi o luam cu toţii de la capăt. Aşa puternic era modelul de vitejie impus de muşchetari! Ideea principală a cărţii a trecut şi în existenţa noastră şi aşa Oswald Greil (Osi) sau Zozo (Fekete Zoltan) mi-au rămas prieteni pe viaţă. De remarcat că modelul ardelenesc îl precede pe cel european şi că englezul sau spaniolul nu sunt numaidecât duşmani. Tot Cei trei muşchetari mi-a deschis apetitul pentru romanul istoric şi, ulterior, pentru istorie, plăceri ce s-au dovedit foarte utile la maturitate.
Trei. Citisem deja, de Sienkiewicz, Cavalerii Teutoni. Mi-a plăcut mult cartea şi chiar mi-a indus o dilemă. Dacă polonezii sunt atât de oneşti şi eroici, e oare normal să ţin cu Bayern Munchen-ul lui Franz Beckenbauer? Când – într-o vacanţă la bunici – am descoperit Quo vadis, am luat-o la citit fără ezitare, autorul era deja o garanţie. Nu m-am aşteptat la revelaţia pe care urma să mi-o producă. Am realizat că, dacă am fost botezat, sunt creştin şi că asta mă poziţionează şi îmi dă un traiect existenţial independent cumva de opţiunile mele. O uşurare şi o povară în acelaşi timp… În orice caz, după acea carte, râul de lumină din fiecare noapte de Înviere a căpătat altă semnificaţie şi un alt eu a intrat în biserică, fie ea luterană, catolică sau ortodoxă.
Patru. Cu ceva vreme înainte de a-mi fi fost dată ca lectură la şcoală, am găsit în bibliotecă Fraţii Jderi. Am citit-o prima dată în cheia în care citisem Dumas sau Sienkiewicz. Tot de prima dată am simţit că nu prea e acelaşi lucru şi am citit-o din nou. Ionuţ Jder era cu siguranţă un fel de D’Artagnan moldav, dar… era prieten cu Strâmbă Lemne şi Sfarmă Piatră! Coana Ilisafta grija la puiul de cuc mai mult decât la odraslele sale, Vodă Ştefan era parcă descins temporar dintr-o icoană în care urma să se întoarcă. Toate personajele, poate mai puţin antipaticul Alexăndrel, păreau conştiente de o misiune secretă şi îşi îndeplineau cu demnitate rostul. Aveam nesfârşite dispute cu unchiul meu, profesor de română care, ca mai toţi literaţii vremii, nu-l iubea pe Sadoveanu. Tot el mi-a adus însă monografia lui Nicolae Manolescu – Sadoveanu sau utopia cărţii – întrebându-mă cumva mirat, cumva laudativ dacă am citit-o înainte să… apară. Mi-a venit inima la loc văzând cât de apropiate erau opiniile mele, neconfirmate până atunci, de ale celui pe care îl citeam cu religiozitate în România Literară. În următorii ani, am recitit romanul de câteva zeci de ori, având de fiecare dată senzaţia că mai cobor un nivel în profunzime. Prin intermediul Fraţilor Jderi l-am descoperit cu adevărat pe Creangă şi, ulterior, pe Jean Jacques Rousseau ori pe René Guénon şi Vasile Lovinescu. Cred că pentru fiecare dintre noi există o carte ce devine Poarta Imperială către marea cultură. Pentru mine, Fraţii Jderi asta a fost.
Cinci. Cealaltă poartă ce mi s-a deschis pe neaşteptate către Secolul Luminilor şi spre fundamentul culturii europene a fost Înţelepciunea nebunului a lui Lion Feuchtwanger. Subiectul cărţii descrie o perioadă din viaţa filosofului iluminist Jean Jacques Rousseau. Am înţeles cu încântare că un spirit măreţ poate sălăşlui într-un om banal, că poţi scrie cărţi revoluţionare chiar dacă trăieşti cu o femeie-rumegătoare. Ternul zilelor lui Rousseau se împletea cu uluitoare pasaje din Noua Eloiză, dialogurile banale ori chiar penibile alternau cu o proză epistolară sclipitoare. De atunci am refuzat să judec autorul după viaţa sa cotidiană şi cred că bine am făcut, altminteri aş fi fost nevoit să renunţ la jumătatea bună a culturii noastre. Măcar.
Şase. Prometeu sau Viaţa lui Balzac a lui André Maurois mi-a fost adusă de un văr mai mare, de ziua mea, pe când eram în clasa a opta. Aproape scuzându-se mi-a spus: ştiu că tu citeşti chestii de-astea. Am citit-o ca pe un roman poliţist după care l-am recitit pe Balzac, atât cât fusese tradus în română, după care am luat din nou cartea lui Maurois. Cred încă despre ea că este o carte superb scrisă şi că, dincolo de bucuria lecturii în sine, se constituie într-un agreabil ghid de lectură nu doar pentru Balzac (pe care, sincer, nu ştiu dacă l-aş mai putea reciti acum), dar şi pentru întreaga literatură franceză. Plecând de la această carte, am descoperit că istoria şi critica literară sunt literatură în sine şi că poţi aborda genul fără să fii numaidecât profesionist! Ca şi în cazul altor tipuri de scriitură nu contează decât talentul celui care le scrie. Şi, că tot veni vorba, André Maurois m-a cam dezamăgit ca romancier.
Şapte. O altă întâlnire minunată a fost cea cu Narcis şi Gură-de-Aur a lui Hermann Hesse. Povestea plasată în final de Ev Mediu, vorbeşte despre devenirea unui sculptor, despre prietenie (alt fel de prietenie decât la Muşchetari), despre biserică – stâlp al culturii occidentale. De fapt, era prima mea întâlnire conştientizată cu parabola. Se vorbea despre condiţia artistului şi cea a omului de ştiinţă şi despre rolul lor complementar în evoluţia societăţii. Realizez că ceea ce am scris eu pare să fie despre o carte cam plicticoasă. Nici vorbă! Este un roman picaresc, alert, se citeşte în ritmul în care citeşti orice carte de aventuri. Plusul de valoare ţi se relevă în timp, nu neapărat cu cartea în mână. Văd acum, deşi nu am mai citit cartea de mai bine de douăzeci de ani, finalitatea căutărilor lui Goldmund. Trebuia să sculpteze în lemn imaginea Fecioarei, comandă pentru o biserică minunată, şi brusc i-au apărut în minte toate iubitele sale peste care se suprapunea o imagine pentru întâia dată clară. Efigia mamei pe care o pierduse pe când mai era încă sugar. Sunt sigur, deşi nu ni se spune asta, că Hesse a văzut o asemenea întruchipare a Mariei şi cartea este, de fapt, decriptarea rezonării sale la inefabil. Iertate-mi fie vorbele grele, dar altfel nu m-am priceput s-o spun.
Opt. Cartea despre care urmează să vorbesc ar fi meritat să dea imaginea site-ului nostru dedicat atât copiilor şi adolescenţilor doldora de conţinut cât şi părinţilor şi bunicilor cărora încercăm să le punem la dispoziţie un manual de traducere inter-generaţii, nu de alta dar cumva să nu se frângă fragilul dialog, să nu se surpe părelnicile punţi pe care le-am zvârlit spre progeniturile şi nepoţii noştri. Dacă aş fi avut o asemenea idee, m-aş fi temut că, deşi suntem europeni, deşi avem preşedinte sas, suntem atât de levanto-bizantini încât nu ne-ar fi citit mai nimeni. Este vorba despre Opiniile unui clovn a lui Heinrich Böll, carte care mi-a fundamentat adolescenţa. La şaisprezece ani eram rebel, aveam aspiraţii artistice şi culturale care se potriveau ca nuca în perete cu oraşul Cugir în care am crescut şi în care norma pentru copiii deştepţi era să ajungă ingineri în fabrică, iar culmea „dizidenţei” era să te faci doctor. Böll mi-a confirmat că nu e aberant să-ţi doreşti altceva. Revolta tânărului faţă de tabu-uri sociale şi faţă de propria familie erau scrise evident şi dedicat pentru mine. Iubita care îl părăsise era a mea (nu că aş fi avut vre una la vremea aceea), iar cerşitul pe trotuar, în costum şi cu machiaj de clovn, cântând la chitară, mi se părea gestul decisiv de frondă şi singura atitudine pentru a o recâştiga. Gesturile adolescenţilor sunt oneste în felul lor, deci patetice şi trimit la adolescenţa buiacă a epocii pe care o trăim şi care este, în opinia mea, curentul hippie. Faptul că cel mai bine cotat scriitor german postbelic părea să gândească asemenea mie mă susţinea în teatralitatea demersurilor, îmi dădea argumente să „rezist prin cultură”. Cunoscându-l ulterior pe Moţu (Florian Pittiş) am înţeles că starea respectivă nu are legătură doar cu vârsta şi e bine că e aşa.
Nouă. Anii ’80, cei mai nenorociţi ai comunismului în România. Descoperisem, datorită colecţiei Secolul XX, scriitorii sud-americani, ultima modă în literatura mondială. Am devorat Borges, Sabato, Augusto Roa Bastos sau Gabriel García Márquez. Mi-au plăcut, uneori teribil, dar pentru un fost pionier stângismul lor era greu de înghiţit. M-am întâlnit ulterior cu Mario Vargas Llosa şi a fost iubire pe viaţă. Chiar dacă îmi place integral, acum ca şi atunci, nu îmi este greu să aleg o carte care să-l reprezinte şi pe care să mi-o asum ca fiind determinantă. Este vorba despre Războiul sfârşitului lumii, pur şi simplu o capodoperă. Nu fac greşeala să v-o povestesc. Citiţi-o! E o poveste fascinant de simplă şi repetabilă, de la Cerularie la Luther şi de la Thomas Morus la Revoluţia Română, încât vorbeşte mai mult decât orice altă carte despre unitatea în diversitate a condiţiei umane. Jungla fantastică a prozei sud-americane se întâlneşte cu deşertul eremiţilor, timpul – apropiat istoric de al nostru – devine mitic, imaginaţia dezlănţuită e controlată de o gramatică fără cusur a scriiturii. Şi, vorba Vărului Will, The Rest is Silence.
Zece. Aştept ce va să vie. Sute de cărţi exponenţiale şi zeci de autori nepereche îşi dau ghionturi să intre pe lista mea. Eliade, cu Romanul adolescentului miop, care m-a făcut ani de zile să mă lupt cu somnul, Adrian Păunescu care a însemnat enorm pentru generaţia mea (iar fluier în biserică!), Shakespeare, Ion Pillat, Arghezi, Nichita Stănescu, Bulgakov. Toţi şi mulţi alţii au însemnat câte ceva pentru devenirea mea prin una sau mai multe cărţi. Bine, dar Homer sau Păstorel Teodoreanu? Ca să nu mai vorbim de frate-său. Orice alegere însă ar însemna să pun punct. Ori nu vreau asta. La mai bine de 50 de ani, mă simt, cultural vorbind, inocent şi în formare. Simt că am patinat o viaţă pe un strat de gheaţă ce acoperă oceanul cultural mondial. Şi că doar fortuit, prin câte o copcă apărută pe traseu, am aruncat o privire spre adâncimi. Cu bucurie copilărească aştept următoarea carte care să mă facă să pun la îndoială tot ce ştiu, să mă incinte, să mă tulbure. Şi firesc, sau nu, aceste lucruri chiar se întâmplă. Aşa că, citind în continuare, aştept cu nerăbdare să-mi completez lista. Şi vă aştept pe domniile voastre să mi-o dinamitaţi. Promit să rezist şi să replic fair-play, dar ofensiv, ca în grămada de rugby.
Fii primul care comentează on "Unele cărţi ne fac oameni"