În Beverly Hills s-a întins covorul roşu. În acest week-end, toată lumea filmului stă cu ochii pe celebrul oraş californian, situat în vestul Los Angeles-ului şi în imediata apropiere a studiourilor Hollywood, şi aşteaptă Globurile de Aur. Britanicul Ricky Gervais – a patra oară invitat să prezinte evenimentul – îşi finalizează discursul. Fotografii, cameramanii, dar mai ales creatorii de modă îşi reglează obiectivul pentru parada vedetelor. Presa lucrează 24 din 24 de ore. Peste o lună, toată suflarea îşi va muta atenţia la Dolby Theater din Hollywood, în aşteptarea Marelui Oscar. Până atunci, pe 14 februarie, la Opera Regală din Londra, Academia Britanică de Film va acorda nu mai puţin celebrele premii BAFTA pentru producţii cinematografice şi de televiziune. Între timp, francezii de la Academia de Artă şi Tehnică Cinematografică pregătesc César-urile pentru 26 februarie, încercând – ca toată lumea, de altfel – „să prezică” Oscarurile, cu doar două zile înainte de Marele Eveniment din Oraşul Îngerilor. Şi tot până atunci, ca să rămânem în atmosfera efervescentă a galelor filmului, vă propun să aruncăm o privire peste Premiile Academiei Europene de Film din 2015. Aici şampania s-a desfăcut şi s-a turnat în pahare înainte de Anul Nou. A 28-a ediţie a acestui eveniment, organizat anual de Academia Europeană de Film, a avut loc pe 12 decembrie, la Berlin.
Oscarurile Bătrânului Continent
Cel mai bun film european al anului trecut este Youth (La Giovinezza). Scrisă şi regizată de Paolo Sorrentino, Tinereţe (cum îi spunem în română) este o poveste cu doi prieteni septuagenari ce îşi petrec vacanţa într-un hotel luxos de la poalele Alpilor Elveţieni, care i-a adus italianului şi premiul pentru regie. Cea mai bună comedie europeană este un film suedez şi se numeşte A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (En duva satt på en gren och funderade på tillvaron). Lungmetrajul lui Roy Andersson, cu titlu său interminabil, însă plin de substanţă – în traducere românească, ar fi Un porumbel cocoţat pe o cracă ce meditează la existenţă – este tot o poveste cu doi protagonişti, vânzători ambulanţi de „jucării-capcană”. Filmul încheie, de altfel, o trilogie începută de Andersson în 2000 cu Songs from the Second Floor (Cântece de la etajul al doilea) şi completată, în 2007, cu You, the Living (Voi, Cei vii) – alte două „meditaţii” asupra omului şi a vieţii noastre din toate zilele, văzută ca un amestec de bucurie şi amărăciune, de speranţe şi decepţii. Senzaţia anului 2015 pare să fie însă Mustang, filmul regizoarei de origine turcă Deniz Gamze Ergüven, recompensat la Berlin cu Premiul FIPRESCI (acordat anual de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film). Nominalizat şi la Globurile de Aur, cu şanse mari să intre în selecţia finală a Oscarurilor pentru cel mai bun film străin, lungmetrajul turcoaicei este o poveste din zilele noastre pentru adulţi şi adolescenţi, în egală măsură. Într-un sat din nordul Turciei, trăiesc cinci surori. În ultima zi de şcoală, înaintea vacanţei de vară, întorcându-se acasă într-un grup vesel de prieteni, fetele sunt văzute hârjonindu-se cu nişte băieţi. Joaca lor, absolut nevinovată, stârneşte un adevărat scandal în familie. Din acel moment, casa devine închisoare, şcoala este înlocuită cu menajul, părinţii le pregătesc căsătoriile. Aici începe rezistenţa lor împotriva unui patriarhat sufocant, motivată doar de nevoia de libertate. Povestea este cu atât mai tulburătoare cu cât este spusă „din interior”. Regizoarea este născută în Ankara, capitala Turciei, iar în 1980 familia ei a emigrat în Franţa, acolo unde este făcut şi filmul de altfel. Ea ne înfăţişează o lume pe care a lăsat-o de mult în urmă, dar care nu a lăsat-o indiferentă, ci dimpotrivă. O zgândăre încă şi ne incită şi pe noi, când o privim prin prisma evenimentelor la zi, obligându-ne să reflectăm la măcar două teme majore: condiţia femeii în lumea orientală contemporană şi libertatea individului.
Lansat în martie anul trecut, filmul românesc Aferim! a primit o nominalizare la categoria cel mai bun scenariu european. Florin Lăzărescu şi Radu Jude (care este şi regizorul filmului) imaginează o poveste valahă, de început de secol 19, despre o rană veche şi adâncă din istoria noastră – robia ţiganilor. Premiul l-au luat însă grecii Yorgos Lanthimos şi Efthimis Filippou, pentru The Lobster (Homarul). Primul dintre ei este şi regizorul acestui film de dragoste – o coproducţie europeană – ce pleacă de la o poveste stranie, plasată într-un viitor apropiat. Într-un oraş, oamenii singuri sunt arestaţi şi închişi într-un hotel de lux. Fiecare are la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi găsi perechea, altfel este transformat într-un animal, iar aici alegerea îi aparţine. Ce-i de făcut?
Un alt film românesc nominalizat Premiile Academiei Europene de Film este documentarul Toto şi surorile lui, realizat de Alexander Nanău. Protagonistul este un băiat de 10 ani care trăieşte în Ferentari, un cartier rău famat din sudul Bucureştiului, împreună cu surorile lui mai mari, Ana şi Andreea. Mama lor este închisă pentru trafic de droguri, iar singurul refugiu pentru Toto este centru de sprijin unde îşi face şcoala şi descoperă dansul hip-hop. Adolescente încă, surorile lui îşi caută şi ele locul în lume. Montat cu minime intervenţii, Toto şi surorile lui este un film cutremurător despre ghetoul bucureştean în care copiii cresc singuri şi se maturizează înainte de vreme, cunoscând de mici lumea tribunalelor şi a penitenciarelor. Câştigătorul premiului pentru cel mai bun documentar a fost însă Asif Kapadia, regizor britanic de origine indiană, realizatorul filmului Amy. Luând-o pe firul Ariadnei, Kapadia reconstituie viaţa celebrei cântăreţe Amy Winehouse – trecând prin peste 100 de interviuri cu familia şi prietenii acesteia – şi convinge. Premiul pentru scurtmetraj aduce şi el în prim-plan o poveste delicată cu un adolescent de 15 ani din Sarajevo, Emir, care nu îşi poate întâlni tatăl decât în week-end şi în prezenţa unui asistent social, părintele său aflându-se într-un centru de detenţie în regim semi-deschis. Filmul câştigător – ce scoate în evidenţă relaţia tată-fiu, extrem de importantă în viaţa unui bărbat – se numeşte Picnic (Piknik) şi este realizat de regizorul croat Jure Pavlović.
Filmul de animaţie – o bucurie pentru toate vârstele
Adama, Shaun The Sheep (Mielul Shaun) şi Song of the Sea (Cântecul mării) au fost nominalizările pe 2015 pentru cel mai bun film de animaţie european şi toate trei duc spre o singură concluzie: indiferent de subiect ori de tehnica de redare (2D sau 3D), animaţia de bună calitate prinde la orice vârstă. Primul dintre ele – Adama – este un film franţuzesc, semnat de regizorul Simon Rouby, iar povestea pe care ne-o spune începe undeva în vestul Africii. Adama este un adolescent de 12 ani care trăieşte împreună cu părinţii şi fratele său mai mare, Samba, într-un sat izolat. La marginea aşezării lor, se ridică nişte faleze înalte dincolo de care se întinde un deşert străbătut de violente furtuni de nisip. Acolo se află regatul Nassaras. Într-o noapte, Samba dispare. Toată lumea îl crede pierdut pentru totdeauna, iar bătrânii satului interzic căutarea lui. Interdicţia îl întărâtă pe eroul nostru şi-l face să pornească de unul singur în căutarea fratelui său. Acesta este începutul unei călătorii care îl va duce pe băiat mult mai departe decât se gândea el. Plecat din vestul Africii, acesta ajunge în Franţa, pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial, căci suntem în 1916. Prezentat în avanpremieră în iunie anul trecut, la Festivalul Internaţional al Filmului de Animaţie de la Annecy, Adama este primul lungmetraj al lui Simon Rouby, care semnează şi scenariul alături de Julien Lilti, autorul poveştii cu acelaşi titlu ce stă la baza filmului. Plasată în timpul primei conflagraţii mondiale, Adama este o poveste iniţiatică. Un tânăr african pleacă să-şi caute fratele şi descoperă lumea, chiar dacă aceasta înseamnă pe moment Franţa iar momentul înseamnă război. Îmi îngădui aici o paranteză. Filmul acesta îmi aduce cumva aminte de o altă poveste franţuzească, scrisă de Augustine Fouilée şi publicată în 1877 (da, aţi citit bine!) sub pseudonimul G. Bruno. Cartea – un manual de lectură şcolară la vremea respectivă – se numeşte Le Tour de France par deux enfants (Turul Franţei făcut de doi copii) şi este tot o istorie cu doi fraţi în vremuri de război, care descoperă Franţa plecând din Lorena natală, după ce regiunea a fost anexată Prusiei. Filmul lui Rouby îţi lasă aceleaşi teme de gândire: micro şi macro-universul personal, călătoria şi trecerea de la adolescenţă la maturitate, războiul, camaraderia, viaţa…
Mielul Shaun (Shaun the Sheep) este, mai întâi, un serial de televiziune pentru copii, creat de realizatorul britanic Nick Park. Pe scurt, Shaun – protagonistul filmului – este un miel isteţ şi neastâmpărat, lider de turmă, deşi este ultimul născut. El face tot felul de nebunii, are – ca să zic aşa – câte un bucluc pe episod, intră în tot felul de situaţii comice în care îi trage şi pe ceilalţi, dar lucrurile se rezolvă în final şi viaţa îşi reia cursul… până la următorul episod. Filmul nu are dialoguri, Shaun vorbeşte ca o oaie obișnuită, adică behăie, și – atenţie! – își explică ideile desenând diagrame. Filmul Mielul Shaun (Shaun the Sheep The Movie) – cel nominalizat în gala de la Berlin – este o coproducţie anglo-franceză, în regia lui Mark Burton şi Richard Starzack, după serialul lui Nick Park. Shaun – acelaşi cu mielul de mai sus – trăieşte într-o fermă împreună cu confraţii săi. Rutina zilnică îl plictiseşte şi, într-o zi, vine cu o idee: să-l adoarmă pe fermier şi să-l închidă într-o rulotă. În felul acesta, turma va avea o zi de repaus, iar el şi prietenii lui vor profita de ea cum se cuvine. Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Rulota, prost fixată pe un dâmb, o ia la vale şi intră cu toată viteza pe drumul ce duce spre Marele Oraş. Câinele Bitzer – păzitorul turmei şi bun prieten cu Shaun – porneşte pe urma ei. Profitând de agitaţie, purceii – care nu se au bine cu oile – pun şi ei la cale o farsă. Şi uite-aşa, turma se trezeşte deodată şi fără stăpân, şi fără apă şi hrană. Soluţia e una singură: trebuie adus fermierul înapoi! Aşa începe aventura lui Shaun şi a prietenilor săi prin Marele Oraş în căutarea fermierului care – lovit de amnezie în urma şocului – stă acum la oraş şi lucrează într-o frizerie de lux. Alte locuri, alte întâmplări… Dar, vorba ceea, totul e bine când se termină cu bine. Odată scapaţi de noua lor cunoştinţă Trumper – un lucrător de la un adăpost de animale, care se crede agent în Forţele Speciale – lucrurile se liniştesc, viaţa la fermă reîncepe, însă acum, după grozava aventură, toţi se poartă mai cu grijă şi înţelegere… Până la filmul următor? I don’t know…, but I think so.
Marele câştigător este al categoriei este însă Cântecul mării (Song of the Sea), o co-producţie între cinci ţări: Irlanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca şi Franţa. Regizorul filmului este irlandezul Tomm Moore, iar premiera a avut loc pe 10 decembrie 2014, în Franţa. Cântecul mării este povestea unei familii care trăieşte, în anii ’80, pe coasta irlandeză şi a cărei fiică – Saoirse sau Maïna, în versiunea franţuzească – este o Selkie, altfel spus o fiinţă supranaturală ce are puterea de a se transforma în focă. Filmul lui Moore este inspirat de poveşti şi cântece tradiţionale irlandeze, precum legenda uriaşului Mac Lir, atât de trist încât a vărsat un ocean de lacrimi, înainte ca mama sa, care voia să-l liniştească, să-l transforme în stâncă. Dar punctul de plecare este credinţa în Selkies, foarte prezentă în folclorul scoţian, irlandez şi feroez. Selkies sunt nişte creaturi frumoase – în general femei, dar pot fi şi bărbaţi – care intrând în mare, de obicei noaptea, la lumina lunii, se transformă în foci. Pe uscat, îşi dau pielea jos şi redevin oameni. Se spune că, dacă vrei să ţii lângă tine o Selkie, trebuie ca pielea asta să fie arsă. Altfel, odată ce a găsit-o şi o va îmbrăca, făptura – femeie sau bărbat – va intra în mare şi nu se va mai întoarce vreodată. În epoca 3D, Tomm Moore preferă redarea bidimensională (2D) ceea ce oferă un plus de valoare acestui film în care predomină tehnica acuarelei şi care este inspirat, vizual vorbind acum, de peisajele pictorului irlandez Henry Paul.
Dramă sau comedie, documentar, scurt metraj sau animaţie, filmul european poate fi definit în opoziţie cu cel american. Cu totul fanteziste sau inspirate din cea mai incomodă realitate, trăgând câteodată cu ochiul la „reţeta americană”, filmele europene curg altfel pe ecran. Poate nu tematica sau poveştile în sine, dar timpul, atmosfera, construcţia poveştii şi a personajelor, distanţa faţă de spectator, dacă pot să spun aşa, poartă amprenta cinematografiei noastre în care nu s-a stat continuu cu ochii pe casa de bilete. Filmele povestite mai sus merită văzute, la fel ca toate celelalte pe care nu le-am pomenit, drept care vă las în post-scriptum lista integrală a câştigătorilor din gala de la Berlin. Vizionare plăcută şi bucuraţi-vă de film!
Premiilor Academiei Europene de Film – 2015
Cel mai bun film
YOUTH (LA GIOVINEZZA) – regia: Paolo Sorrentino
Cea mai bună comedie
A PIGEON SAT ON A BRANCH REFLECTING ON EXISTENCE (EN DUVA SATT PÅ EN GREN OCH FUNDERADE PÅ TILLVARON) – regia: Roy Andersson
Descoperirea anului – Premiul FIPRESCI
MUSTANG – regia: Deniz Gamze Ergüven
Cel mai bun documentar
AMY – regia: Asif Kapadia
Cel mai bun film de animație
SONG OF THE SEA – regia: Tomm Moore
Cel mai bun scurtmetraj
PICNIC (PIKNIK) – regia: Jure Pavlović
Cel mai bun regizor
Paolo Sorrentino – YOUTH (LA GIOVINEZZA)
Cea mai bună actriță
Charlotte Rampling – 45 YEARS
Cel mai bun actor
Sir Michael Caine – YOUTH (LA GIOVINEZZA)
Cel mai bun scenarist
Yorgos Lanthimos & Efthimis Filippou – THE LOBSTER
Cel mai bun director de imagine – Premiul CARLO DI PALMA
Martin Gschlacht – GOODNIGHT MOMMY (ICH SEH ICH SEH)
Cel mai bun editor de imagine
Jacek Drosio – BODY (CIAŁO)
Cel mai bun scenograf
Sylvie Olivé – THE BRAND NEW TESTAMENT (LE TOUT NOUVEAU TESTAMENT)
Cel mai bun designer de costume
Sarah Blenkinsop – THE LOBSTER
Cel mai bun compozitor
Cat’s Eyes – THE DUKE OF BURGUNDY
Cel mai bun designer de sunet
Vasco Pimentel & Miguel Martins – ARABIAN NIGHTS – VOL. I-III (AS MIL E UMA NOITES – Vol. I-III)
Premiul pentru coproducții – Premiul EURIMAGES
Andrea Occhipinti
Premiul pentru întreaga carieră
Charlotte Rampling
Premiul pentru contribuția adusă cinematografiei
Christoph Waltz
Premiul de onoare al Preşedintelui şi al Consiliului de conducere EFA
Sir Michael Caine
Votul Publicului pentru Cel mai bun film european
MARSHLAND (LA ISLA MÍNIMA) – Alberto Rodríguez
Fii primul care comentează on "Tinereţea fără bătrâneţe a filmului european"