Bătând la porţile Împărăţiei Verzi

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Fraza asta m-a dus întotdeauna cu gândul la începutul mitic al lumii. La o vreme în care oamenii şi uriaşii trăiau unii printre alţii, elfii se ascundeau prin păduri iar şamanii şi solomonarii dansau ca să păstreze atât de fragilul echilibru cosmic. Aşa cum ontogeneza repetă filogeneza, eu cred că în copilărie retrăim această etapă de început. Îmi amintesc cum mă urcam pe un cal de lemn şi zburam mai ceva ca Făt-Frumos să rezolv cine ştie ce problemă. Bine că nu i-am dat niciodată jăratic că lua foc toată casa, Doamne fereşte! La aceea vârstă, m-am întâlnit în poveştile citite de mama cu Împăratul Roşu, cu Împăratul Alb şi cu cel Verde. Primele împărăţii îmi păreau uşor suspecte şi aride. În schimb, Împărăţia Verde era un loc foarte tentant. Un loc fertil, umbros, cu fructe şi legume (nu că m-ar fi atras prea tare pe mine), cu locuri în care să te piteşti şi, mai ales, cu păduri pline de crengi din care să-ţi faci arc şi săgeţi. Aş duce toţi copiii măcar o dată în Împărăţia Verde. Era locul cu aricii din grădina bunicului, locul cu iepurii de casă pufoşi şi simpatici, cu veveriţele din pădure pe care nu era bine să le aduci acasă fiindcă zgâriau cumplit. Şi găinile, şi raţele din curtea celeilalte bunici se puteau încadra, deşi nu erau întotdeauna agreabile. Păstrăvii pescuiţi de tata erau comoara principală (cum altfel, erau de argint şi aveau picăţele de rubin şi de aur). Mieii şi oile păscând la marginea pădurii păreau o rezervă considerabilă a Împărăţiei Verzi, măcar cât ciocănitorile şi piţigoii. Din aceeaşi împărăţie făceau parte şi aromele. Fiind băiat şi ardelean, nimeni nu mă băga în seamă când mă strecuram în bucătărie printre picioarele maică-mii, ale bunicilor, ale mătuşilor, una mai gospodină decât alta, ori când mă ţineam de sorţul naşă-mii, altă bucătăreasă strălucită. Am învăţat fără să ştiu aromele, de la scorţişoară la enibahar, de la chimen la mentă sau piper, de la soc la coacăză neagră ori cireaşă amară. Era lumea în care trăiam fără să o conştientizez, dar asta am înţeles abia la 19 ani, când – student fiind şi pentru prima oară departe de casă – am constatat că ştiu găti. Cu premeditare, am aplicat aceeaşi strategie cu copilul meu. De când a început să meargă în picioare, am lăsat-o pe Sofia să se atârne de mine şi să mă urmărească în bucătărie. “Ajut” a fost unul dintre primele cuvinte spuse de ea. Am gătit împreună chiar dacă asta a însemnat ouă sparte pe covor şi pungi de făină împrăştiate prin toată casa. După puţini ani, s-au văzut şi rezultatele. Genul acesta de experienţă aş vrea să îl repet cu toţi părinţii şi cu toţi copiii dispuşi la joacă în bucătărie, în grădină, în livadă sau pur şi simplu cu nişte jardiniere în balcon. Haideţi cu noi în Împărăţia Verde ca să continuăm joaca culturală printr-o joacă ecologică şi culinară.

Fii primul care comentează on "Bătând la porţile Împărăţiei Verzi"

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.