În secolul lui Pericle, Marile Dionisii sau Dionisiile urbane reprezentau cel mai important eveniment cultural ce avea loc anual la Atena, în cinstea lui Dionisos, zeul teatrului. Conducătorul partidei democratice era cunoscut drept protector al artelor, iar Atena trăia cele mai prospere timpuri de când devenise centrul lumii greceşti. Festivalul avea loc primăvara, prin martie-aprilie, şi ţinea aproximativ o săptămână. Exista un director de festival, primul arhonte sau magistratul suprem al statului, care era şi unicul selecţioner al participanţilor la concursurile dramatice. El era ajutat de un staff tehnic, iar bugetul era asigurat pe de o parte de tezaurul public, pe de altă parte de persoane avute, desemnate de organizatori şi recompensate cu titluri onorifice. Câştigătorul fiecărei ediţii era stabilit de juriul din care făceau parte cinci judecători, aleşi după o schemă democratică, dar complicată. Festivalul nu începea fără celebra procesiune ce aducea statuia zeului de la Templul Mlaştinii în teatru, la care participa toată comunitatea. Momentul cel mai aşteptat era însă întrecerea tragediilor care dura trei zile, câte una pentru fiecare dramaturg înscris în concurs. Regulamentul cerea ca acesta să prezinte trei tragedii, legate între ele astfel încât să formeze o trilogie, şi o dramă satirică. Spectacolele aduceau în Teatrul lui Dionisos aproape 1.000 de participanţi – doar bărbaţi şi băieţi, căci o altă regulă a timpului impunea ca distribuţia să fie exclusiv masculină – şi peste 10.000 de spectatori. Marile Dionisii erau, în primul rând, o sărbătoare a cetăţii. Acest “strămoş al tuturor festivalurilor noastre moderne”, cum îl numeşte un istoric francez, se desfăşura “în inima vieţii publice” şi era, mai întâi de toate, o stare de spirit, născută din imaginaţia, creativitatea, credinţele şi energiile unei lumi ce a impus teatrul, ca dramaturgie şi spectacol, în cultura europeană.
Festivalul – un loc al întâlnirilor
Păstrez, din vremea studenţiei, o bucurie a festivalului, pe care îl văd ca pe un anotimp al teatrului. Un anotimp necesar. Dacă mă uit în calendar, nu cred că puteam găsi un moment mai potrivit pentru această mărturisire. La Bucureşti, tocmai s-au încheiat… Marile Dionisii J… sau Festivalul Naţional de Teatru. Cum vă place? Iar ele “s-au serbat” după Micile Dionisii J… cum aş numi eu seria de festivaluri de teatru pentru copii şi adolescenţi din septembrie-octombrie, dat fiind, să zicem, publicul ţintă. Trei dintre ele s-au ţinut în Bucureşti, altele în Sibiu, Iaşi, Alba-Iulia şi Cluj-Napoca. Între 11 şi 16 septembrie, chiar la începutul şcolii, Teatrul Ţăndărică a organizat ultima parte a Festivalului Internaţional “Teatru, stradă şi copil” din acest an, iar evenimentul a adus la Bucureşti reprezentanţii a unsprezece state membre ASSITEJ (Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret) în cadrul unor întâlniri de lucru a căror temă centrală a fost teatrul de animaţie contemporan. Pe 25 septembrie, Teatrul Excelsior şi-a deschis practic stagiunea cu prima ediţie a Festivalului de Teatru “Excelsior Teen Fest”, iar pe 30 septembrie a debutat şi Festivalul Tânăr de la Sibiu, organizat de Teatrul Gong. Teatrul Ion Creangă a început luna octombrie cu Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii “100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”. Ajuns la a XI-a ediţie, festivalul bucureştean a primit girul ASSITEJ-ului şi face parte, începând din acest an, din platforma EFFE – Europe for Festivals, Festivals for Europe. În aceeaşi săptămână, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a început Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr, eveniment etichetat cu prestigiosul label „festival european” acordat de EFA (Asociația Europeană a Festivalurilor), în timp ce la Teatrul Prichindel din Alba-Iulia avea loc ediţia aniversară – a X-a – a Festivalului Internaţional de Teatru “Poveşti”. Aş încheia această retrospectivă cu clujenii de la Teatrul Puck care, spre jumătatea lui octombrie, au bătut gongul anunţând a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional al Teatrelor de Păpuşi si Marionete “Puck”, în timp ce un alt clujean, Călin Mocanu – directorul Teatrului Ţăndărică din capitală – îşi pregătea Festivalul Internaţional al Teatrului Contemporan de Animaţie ImPuls, programat în noiembrie. Că are loc primăvara sau toamna, vara sau iarna, festivalul este un loc al întâlnirilor şi al recalibrărilor. Pentru spectator, el vine întotdeauna cu ceva nou, invitându-l să descopere, aş zice la nesfârşit, teatrul în lumea lui populată cu actori, păpuşi cât degetul sau supradimensionate, marionete cu ochi melancolici, obiecte animate şi umbre, muzici şi decoruri realiste sau fanteziste. Pentru profesionist, festivalul este o întâlnire a şcolilor de teatru, a generaţiilor, indiferent că vorbim de rostire şi joc ori de tehnologii, dar mai ales o continuă “reconectare” la public, acest “element primejdios şi superb” în opinia regizorului şi scriitorului francez Jean Cocteau.
Mergând la festivalurile din Bucureşti şi Sibiu, pot spune că, în această toamnă, surpriza a fost teatrul pentru adolescenţi. Paradoxal, la noi, publicul adolescent este prea puţin “prins” în repertoriul teatrelor de stat. Nici companiile independente nu îi acordă prea multă atenţie. Din comoditate? De teamă sau lipsă de pricepere? Ori am uitat că am avut şi noi vârsta lui? Adolescentul este “prea mare” pentru spectacole cu păpuşi şi marionete şi “prea mic” pentru teatrul la care merg adulţii. Există în schimb – şi aici e paradoxul, aici e contradicţia! – un teatru şcolar activ, cu trupe şi festivaluri foarte cunoscute printre liceeni, semn că şi acest public are nevoie de teatru. Când spun că surpriza a fost teatrul pentru adolescenţi, nu spun că până acum nu exista un festival cu spectacole şi pentru această vârstă; Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iaşi, de exemplu, nu este la prima ediţie. Spun însă că oferta a crescut odată cu Festivalul de Teatru “Excelsior Teen Fest” şi Festivalul Tânăr de la Sibiu. Şi îmbucurător este faptul că cele două teatre – Excelsior şi Gong – au re-descoperit, au re-considerat acest public, oferindu-i spectacole de teatru profesionist care i se adresează sau care i se adresează şi lui. Că au găsit o formulă prin care, înainte de orele de curs sau după, drumul tinerilor să treacă şi pe la teatru – ca alternativă la cotidian, ca “punte între educaţie şi cultură”, ca hrană pentru minte şi suflet. Nu doar festivalul, ci teatrul, în general, este un loc al întâlnirilor, iar cea mai importantă este cea cu publicul – copil, adolescent sau adult.
“Îmblânzirea” publicului
Scriind, îmi tot vine în minte momentul în care Micul Prinţ se întâlneşte cu vulpea. Mă gândesc că întâlnirea tânărului cu teatrul este similară. Teatrul are nevoie de tineri şi invers. Ce îi spune vulpea băiatului? Îmblânzeşte-mă! Viaţa mea e monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Oamenii sunt toţi la fel şi asta-i cam plictisitor. Acum, tu nu eşti pentru mine decât un băiat ca oricare altul, iar eu nu sunt pentru tine decât o vulpe oarecare. Nu mă interesezi şi nici eu nu sunt interesantă pentru tine. Dar dacă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de celălalt. Pentru mine, vei fi unic în lume. Zgomotul paşilor tăi va suna diferit de al celorlalţi. Mă va chema afară din vizuină, ca o muzică plăcută. Eu nu mănânc pâine şi mie lanurile de grâu nu-mi spun nimic. Dar tu ai părul auriu, iar spicul de grâu îmi va aduce aminte de tine. Şi atunci îmi va plăcea cum bate vântul printre spice… Dar cum să te îmblânzesc, o întreabă Micul Prinţ. Trebuie să ai multă răbdare, îi răspunde vulpea. Să te aşezi, mai întâi, ceva mai departe de mine… Mă voi uita la tine cu coada ochiului, tu să nu spui nimic. Limbajul e izvor de neînţelegeri. Dar, în fiecare zi, vei putea să te aşezi din ce în ce mai aproape… Şi să vii, de fiecare dată, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră… Atunci voi ştii şi eu care este preţul fericirii… Cine e Micul Prinţ, acest personaj plecat în căutare de prieteni? Şi cine e vulpea asta care vrea să fie domesticită? Cine pe cine îmblânzeşte? Îmblânzirea aceasta, atât de necesară, nu e oare reciprocă? Cu toţii ştim că nu există comunicare într-un singur sens.
Fii primul care comentează on "Anotimpurile teatrului"