Visând o lume nouă. Regulile Jocului (regia: Yann Verburgh) (I)

Alexandra Șerban și Paul Bondane în REGULILE JOCULUI (scenariul și regia: Yann Verburgh) - Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong”, Sibiu | Foto: Dragoș Dumitru

Un copil se joacă pe ruinele unei case cu o minge de fotbal. Până nu de mult, aici locuia el, împreună cu familia sa. Astăzi, din casă nu a mai rămas decât un morman de moloz și lemne, iar din familie mai trăiesc doar el – Oldo – și tatăl său, plecat undeva în lume, cu promisiunea că se va întoarce. Pe ruinele casei sale – loc de joacă și de așteptare, dar și ascunzătoare în timpul raidurilor terestre ori aeriene –, Oldo o întâlnește pe Nama. E o fată cam de vârsta lui care, ca să poată ieși din casă și să își facă prieteni, se îmbracă băiețește și își spune Aman, pronunțându-și numele invers de cum se scrie.

Pe Yann Verburgh l-am cunoscut anul acesta, la Teatrul Gong din Sibiu. Mai întâi ca dramaturg, apoi ca regizor, în două spectacole pentru publicul peste 10 ani. Primul este Alice și e pus în scenă de Eugen Jebeleanu, un regizor cu care Yann Verburgh colaborează constant. Împreună au înființat două companii de teatru, una în România – Cie 28, alta în Franța – Cie des Ogres. Al doilea spectacol – în care Verburgh semnează atât scenariul, cât și regia – se numește Regulile Jocului și este una dintre premierele anului trecut la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” din Sibiu. 

Paul Bondane în REGULILE JOCULUI (scenariul și regia: Yann Verburgh) – Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong”, Sibiu | Foto: Dragoș Dumitru

În Țările Războaielor te naști soldat. Înveți să te bați de când înveți să mergi. E obligatoriu să porți armă…”, o armă fabricată în Țările Păcii. Inspirată de tragediile provocate de Războiul Civil Sirian – izbucnit în 2011, în contextul Primăverii Arabe –, Regulile jocului este o poveste îndrăzneață și bine scrisă despre impactul conflictelor armate asupra generațiilor tinere. Ea pleacă de la o documentație serioasă și actualizează în mintea spectatorului imagini intens mediatizate pe canalele de televiziune din lumea întreagă ori pe rețelele de socializare – copii răniți sau uciși în bombardamente, copii purtând arme ori bătând mingea într-un „decor postapocaliptic”. Însă oricât de clară ar fi trimiterea la asediul Alepului, capitala Siriei, și la valurile de migranți minori care, alături de familiile lor, au luat drumul Europei, avem aici povestea oricărui om care se naște și trăiește într-o zonă de conflict, spusă într-o multitudine de sentimente și trăiri general-umane. Nu am putut, văzând spectacolul, să nu îmi amintesc curiozitatea cu care cercetam fiecare clădire și oamenii pe lângă care treceam când am ajuns prima oară în Belgrad, capitala Serbiei, la mulți ani după Războaiele Iugoslave. Tineri sau bătrâni, oamenii aceia știau cum e să trăiești în haos și absurd, cum e să construiești și viața să dărâme, și s-o iei de la capăt când gloanțele nu se mai aud. Aceleași gânduri și în același loc – am aflat în discuția de după spectacol – le avusese și Yann Verburgh, iar vizita sa în Belgrad a devenit și ea un punct de plecare în scrierea acestui text. 

Nama și Oldo sunt doi copii pentru care lumea se împarte în Statele Păcii și Statele Războaielor. La fel ca Soarele și Luna, acestea există în același timp, dintotdeauna. Țara în care trăiesc ei este una a războiului. Viețile lor sunt povești de război, iar jocurile sunt cu victime și agresori. În lumea lor, ceva nu mai funcționează, ceva s-a stricat iremediabil. Un joc nou, cu reguli noi, ar aduce poate acea schimbare pe care adulții din jurul lor nu îndrăznesc să și-o imagineze. Și copiii încep să se joace. Și „să proiecteze” o realitate total diferită – cu școli pentru toți și locuri de joacă, cu grădini de legume pe acoperișuri, cu căsuțe pentru păsări în copaci, cu uzine de aer pur, cu restaurante în care să te poți bucura de o masă gratuită, cu cântece și dansuri… Numai că jocul se încheie, iar viața continuă să arate așa cum o știu ei. 

Familia fetei riscă și pleacă, iar Nama va trăi în Statele Păcii și se va face arhitectă. Fără tatăl său, fără niciun sprijin, Oldo rămâne în țara lui și devine soldat. Revederea lor – după 5.000 de zile, aproape 14 ani – este dureroasă. Cândva erau copii și erau prieteni. Nama îl învăța să își lege șireturile la pantofi, jucau fotbal și visau că, într-o zi, vor trăi într-o lume fără războaie. Acum sunt străini unul de celălalt și indescifrabili. Oldo – un soldat care își face datoria – ține arma îndreptată spre ea. Și totuși Nama reușește să aducă pacea între ei, iar finalul este unul optimist. Rănile sunt adânci și greu de vindecat. Dar amintirea acelor zile, când credeau că pot schimba lumea inventând reguli noi, poate fi azi balsam tămăduitor. „Când ceva e stricat, poate fi reparat, nu? Pentru ca totul să meargă ca nou, dar nu neapărat ca înainte, pentru ca totul să meargă chiar mai bine decât înainte…”.  

REGULILE JOCULUI (scenariul și regia: Yann Verburgh) – Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong”, Sibiu | Foto: Dragoș Dumitru


Alexandra Șerban și Paul Bondane în REGULILE JOCULUI (scenariul și regia: Yann Verburgh) – Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong”, Sibiu | Foto: Dragoș Dumitru

Fii primul care comentează on "Visând o lume nouă. Regulile Jocului (regia: Yann Verburgh) (I)"

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.