Matei Vișniec – Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele

Motto: Cărțile sunt albinele care duc polenul însuflețitor de la o minte la alta. (James Russell Lowell)

Pe marginea unui lac învecinat cu o pădure, se află un măr. Iar sub măr, stă un om de zăpadă. L-au făcut copiii din sat înainte de sărbători, după prima ninsoare. Ca orice om de zăpadă, el are un morcov în loc de nas, doi cărbuni în loc de ochi, o castană în loc de gură şi o mătură în loc de mână. Hăinuţa lui se încheie cu trei nuci mari, pe post de nasturi. Pe cap poartă o căciuliţă veche, iar în jurul gâtului un fular. Şi, ca să fie mai interesant, are şi o pipă din lemn de bambus. Ziua se joacă cu copiii, iar noaptea se uită la stele. Îi place să simtă mirosul de fum pe care-l vede ieşind pe coşurile caselor şi să asculte murmurul pădurii din apropiere. De acolo, dimineaţa devreme, vin să îl vadă şi alţi prieteni: iepuri, vulpi, chiar şi un cerb… Când ninge, omul de zăpadă e fericit. Abia venit pe lume, el nu cunoaşte decât iarna şi crede că zăpada nu se topeşte niciodată, că imediat ce stratul alb şi moale s-a subţiat puţin o nouă ninsoare va cădea şi îl va „repara”. Dar iarna rece trece şi, într-o zi, un corb mai întâi, apoi o rândunică şi nişte muguraşi îi povestesc despre soare şi ultima ninsoare. Şi despre primăvară, despre pomi în floare, despre frunze şi fructe şi despre iarba verde şi fragedă. Dar omul nostru de zăpadă, mic şi neştiutor, nu vrea să dispară din decor doar pentru că vine primăvara. Așa începe călătoria Omului de zăpadă care voia să întâlnească soarele ca să îl roage să nu îl topească.

Te topeşti însă tu – cititor – de dragul acestui text fascinant şi emoţionant, scris de Matei Vişniec, cel mai cunoscut dramaturg român contemporan, şi ilustrat de Andra Bădulescu, ale cărei desene sunt făcute parcă cu creta pe asfalt. Este un text dramatic, o piesă de teatru pentru copii, publicată la noi în ediție bilingvă, română-franceză, de Editura Arthur, în colecția de carte dedicată cititorilor între șapte și zece ani.

Omul de zăpadă s-a dus la plimbare, / Vrea să vadă lumea care i se pare / Plină de surprize și extrem de mare, / Doldora de semne mari de întrebare… Omul de zăpadă vrea să știe cine / A născocit timpul și dacă e bine… Omulețul nostru ne va povesti / Cum se joacă timpul cu verbul ”a fi”… La un prim nivel de lectură avem o poveste despre timp şi despre trecerea lui aşa cum o receptăm, încă din copilărie, în alternanţa vreme bună-vreme rea, în diferenţa dintre cald şi frig, în hora nesfârşită a anotimpurilor în care se prind, pe rând, şi ”timpul primei rândunici, şi cel ”făcut din flori de vară, şi ”timpul doldora de mere şi de nuci, şi cel ”al oamenilor de zăpadă.

Avem, în același timp, o poveste despre prietenie şi generozitate, despre grija faţă de cel de lângă tine, despre ce înseamnă să primeşti şi să împarţi cu aceeaşi bucurie. Îndemnat de rândunică, Omul de zăpadă pornește către soare-răsare, dar înainte de a pleca el îi oferă păsării mătura lui, din paiele ei să își facă cuib. Pe drum, Zăpădețul întâlneşte și alte animăluţe pornite în căutare de hrană şi fiecăruia, ascultându-i nevoile, îi lasă câte ceva din ce primise, la rândul lui, de la copiii din sat. Unui iepure flămând îi dă morcovul. Unei marmote şi marmoţeilor ei le lasă nucile. Lupului bolnav de amigdalită şi cam urâcios îi dăruiește căciula şi fularul, iar pe castorul care-l ajută să traverseze ”marele fluviu” îl plătește dându-i castana lui mare şi roşie ca lemnul de acaju. La rândul lor, toți aceștia vor fi alături de Omul de zăpadă – care se topește văzând cu ochii –, până la capăt de drum, până când atotputernicul astru, impresionat de curajul și de mărinimia acestuia, găsește soluția: îl transformă în vis, în amintire. Vei plana – îi spune el Zăpădețului – timp de nouă luni pe deasupra câmpiei și a pădurii, pe deasupra norilor și a vântului… Vei fi un vis viu, un vis cuibărit în gustul vieții și în plăcerea de a trăi a copiilor… Și peste nouă luni, când va veni din nou iarna, vei redeveni om de zăpadă, cel mai bun prieten hibernal al copiilor…

La un alt nivel de lectură, descoperim și un strat filosofic în frumoasa poveste a Omului de zăpadă care voia să întâlnească soarele. Un strat filosofic consistent și, totuși, ușor de înțeles de cititorul căruia i se adresează textul lui Vișniec. Mi-aduc aminte, scriind acestea, de Lumea Sofiei, celebrul roman al norvegianului Jostein Gaarder. Copiii și filosofii au în comun capacitatea de a se mira, de a pune continuu întrebări, îi spune misteriosul profesor elevei sale, o adolescentă de 14 ani. Așa descoperă ei lumea. Un joc al întrebărilor care își caută răspuns în copilul-personaj, copilul spectator sau copilul cititor este și povestea Omului de zăpadă. Nu întâmplător, aș zice, primul care îi iese în cale este Corbul, filosoful pădurii, croncănitor, solitar și, uneori, înclinat să vadă lucrurile în negru. Călătorind spre soare-răsare, aflăm ce este viaţa, cum se naşte ea în natură şi în jurul nostru, din căldură şi iubire, dar şi „ce înseamnă moartea, fără ca acest cuvânt să fie pronunţat” (îl citez pe autor), mai ales atunci când pierdem un prieten – animăluţ sau om –, un frate, o soră, un părinte ori un bunic, o persoană dragă nouă care, la fel ca Omul de zăpadă, într-o bună zi va mai trăi doar în amintirile noastre.

Versurile inserate în text sunt pline de substanță, imaginile pe care Vișniec reușește să le prindă în cuvinte sunt extraordinare. Timpul care ne zâmbește / Nu-i la fel cu timpul care / Nu mai vrea după o vreme să ne care în spinare. / Timpul fulgilor de nea e făcut din stele mici. / Timpul primei rândunici e făcut din vreme rea…. Există și un timp al viselor aprinse, înflăcărate, unul al dorului de ducă, al chemărilor, al călătoriilor… Până la ”timpul văduvit de ore”, avem unul ”doldora de mere”, ca un pom încărcat cu fructe, care nu se grăbește, dar și un timp al nucilor, când secundele încep să se chircească. Extraordinară este și trimiterea la Charon și luntrea sa, personajul mitologic ”fiind” aici Castorul. El este cel care, contra plată, îl va ajuta pe Zăpădeț să treacă râul pe sloiuri de gheață, ca să ajungă la întâlnirea cu Domnul Soare.

Orice inimă, se știe, / Vine dintr-o galaxie / Cu ferestrele deschise / Spre iubire și spre vise…. Finalul poveștii este unul optimist, aduce speranță. De altfel, în nici un moment, povestea nu alunecă în tonalități sumbre. Deși se topește sub ochii noștri, deși îl vedem privind din când în când în urmă, la dâra propriei vieți, călătoria Omului de zăpadă către soare-răsare este mai curând un set de întrebări despre lumea din jur la care copilul – care citește ori ascultă povestea – va încerca să răspundă singur. Când din Zăpădeț nu mai rămâne decât o inimă mică, roșie și luminoasă, Soarele își ține cuvântul. Îl transformă. De acum, e amintirea anotimpului trecut, dar și visul iernii viitoare sau, dacă vreți, e ”o continuă poveste care se rescrie des”, la fel ca lumea în care trăim.

Dincolo de temele de casă pe care ni le lasă, de frumusețea textului, atât de plastic și de muzical, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele este şi un interesant exerciţiu de traducere. Nu pentru cei mici, cât pentru cei mari. Publicată în română și franceză – două limbi care, deși fac parte din aceeași familie, sună atât de diferit –, povestea Zăpădețului este o provocare pentru cititor. Tot o provocare a fost și pentru autorul ei atunci când a tradus-o, după cum el însuși mărturisește în textul ce leagă poveștile, în ediția tipărită la Arthur.

Scriitor consacrat în ambele limbi, trăind în ambele culturi (”Sunt un om care are rădăcinile în România și aripile în Franța”), Matei Vişniec se joacă în acest text cu cuvântul, cu noţiunea de timp… Și se joacă frumos. Uneori, efectul muzical are întâietate, alteori ceea ce contează este plasticitatea unei expresii. ”Limba-țintă trebuie să înșface textul tradus cu o naturalețe desăvârșită”, mai spune Vișniec. Și aici este marea provocare. Să te joci, să cauți sensuri, nuanţe, muzică şi ritmuri cât mai convingătoare pentru cititor, bilingv sau nu, dar mai ales pentru actorul ce va rosti textul pe scenă şi pentru spectatorul părtaş la joc, ținând continuu seama că „Omul de zăpadă francez şi Omul de zăpadă român simt realitatea prin filtre senzoriale diferite”.

 

Fii primul care comentează on "Matei Vișniec – Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele"

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.