Cărțile soarelui: Matei Vișniec – Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele

Motto: Cărțile sunt albinele care duc polenul însuflețitor de la o minte la alta. (James Russell Lowell)

Pe marginea unui lac învecinat cu o pădure, se află un măr. Iar sub măr, stă un om de zăpadă. L-au făcut copiii din sat înainte de sărbători, după prima ninsoare. Ca orice om de zăpadă, el are un morcov în loc de nas, doi cărbuni în loc de ochi, o castană în loc de gură şi o mătură în loc de mână. Hăinuţa lui se încheie cu trei nuci mari, pe post de nasturi. Pe cap poartă o căciuliţă veche, iar în jurul gâtului un fular. Şi, ca să fie mai interesant, are şi o pipă din lemn de bambus. Ziua se joacă cu copiii, iar noaptea se uită la stele. Îi place să simtă mirosul de fum pe care-l vede ieşind pe coşurile caselor şi să asculte murmurul pădurii din apropiere. De acolo, dimineaţa devreme, vin să îl vadă şi alţi prieteni: iepuri, vulpi, chiar şi un cerb… Când ninge, omul de zăpadă e fericit. Abia venit pe lume, el nu cunoaşte decât iarna şi crede că zăpada nu se topeşte niciodată, că imediat ce stratul alb şi moale s-a subţiat puţin o nouă ninsoare va cădea şi îl va „repara”. Dar iarna rece trece şi, într-o zi, un corb mai întâi, apoi o rândunică şi nişte muguraşi îi povestesc despre soare şi ultima ninsoare. Şi despre primăvară, despre pomi în floare, despre frunze şi fructe şi despre iarba verde şi fragedă. Dar omul nostru de zăpadă, mic şi neştiutor, nu vrea să dispară din decor doar pentru că vine primăvara. Şi-aşa începe călătoria Omului de zăpadă care voia să întâlnească soarele ca să îl roage să nu îl topească.

Te topeşti însă tu – cititor – de dragul acestui text fascinant şi emoţionant, scris de Matei Vişniec, cel mai cunoscut dramaturg român contemporan, şi ilustrat de Andra Bădulescu, ale cărei desene sunt făcute parcă cu creta pe asfalt. Este un text dramatic, o piesă de teatru pentru copii, pe care dacă aş fi profesor aş pune-o fără ezitare pe lista de lecturi obligatorii, iar dacă aş fi director de teatru pentru publicul tânăr nu mi-aş permite să nu o am în bibliotecă. Părinte să fiu, cred că aş cumpăra-o fie şi numai pentru frumuseţea titlului şi a ilustraţiilor. 🙂

Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele este o poveste despre timp şi despre trecerea lui aşa cum o receptăm, încă din copilărie, în alternanţa vreme bună-vreme rea, în diferenţa dintre cald şi frig, în hora nesfârşită a anotimpurilor în care se prind, pe rând, şi „timpul primei rândunici” şi cel „făcut din flori de vară”, şi „timpul doldora de mere şi de nuci” şi cel „al oamenilor de zăpadă”. Este, în același timp, și o poveste despre prietenie şi generozitate, despre grija faţă de cel de lângă tine, despre ce înseamnă să primeşti şi să împarţi cu aceeaşi bucurie. În drumul lui către soare-răsare, omul de zăpadă – care se topeşte văzând cu ochii – întâlneşte câteva animăluţe pornite în căutare de hrană şi fiecăruia, ascultându-i nevoile, îi lasă câte ceva din ce primise, la rândul lui, de la copiii din sat. Dacă la plecare, rânducăi i-a dat mătura, ca să-şi poată face cuib din paiele ei, acum, el îi oferă morcovul unui iepure. Unei marmote şi marmoţeilor ei le lasă nucile, unui lup bolnav de amigdalită şi cam urâcios îi dă căciula şi fularul, iar castorului care-l ajută să traverseze un fluviu îi lasă drept plată castana lui mare şi roşie ca lemnul de acaju. Ei toţi vor fi alături de el până la capăt de drum şi îi vor cere soarelui ajutor pentru prietenul lor. Atotputernicul astru îl va transforma în amintire, într-un vis frumos. Iar când iarna se va întoarce, îl va face din nou om de zăpadă, spre bucuria tuturor.

Citită cu ochi de adult, povestea Omului de zăpadă care voia să întâlnească soarele este şi o poveste care te învaţă să-i explici copilului, într-un mod ludic, ce înseamnă viaţa, cum se naşte ea în natură şi în jurul nostru, din căldură şi iubire, dar şi „ce înseamnă moartea, fără ca acest cuvânt să fie pronunţat” (îl citez pe autor), mai ales atunci când pierdem un prieten – animăluţ sau om –, un frate, un părinte ori un bunic, o persoană dragă care, la fel ca omul de zăpadă, într-o bună zi, va trăi doar în amintirile noastre.

Dincolo de temele de casă… pe care ni le lasă, de povestea gândită pentru a fi pusă în scenă, textul lui Matei Vişniec – tipărit la noi de Editura Arthur în ediţie bilingvă româno-franceză – este şi un extraordinar exerciţiu de traducere pentru cel care învaţă franceza ori româna, indiferent că e copil, adolescent sau chiar adult. Scrierea poveştii în două limbi care, deşi fac parte din aceeaşi familie, sună atât de diferit, a fost o provocare şi pentru autor, după cum el însuşi mărturiseşte. Scriitor consacrat în ambele limbi, trăind în ambele culturi, Matei Vişniec (născut în România, dar stabilit în Franţa, la sfârşitul anilor ’80) se joacă în acest text cu noţiunea de timp şi se joacă frumos. Caută sensuri, nuanţe, muzică şi ritmuri cât mai convingătoare pentru cititor, bilingv sau nu, dar mai ales pentru actorul ce va rosti textul pe scenă şi pentru spectatorul ce-i va fi părtaş la joc, convins fiind de faptul că „Omul de zăpadă francez şi Omul de zăpadă român simt realitatea prin filtre senzoriale diferite”.

 

CĂRȚILE SOARELUI pe Timpul cireșelor
Matei Vișniec: OMUL DE ZĂPADĂ CARE VOIA SĂ ÎNTÂLNEASCĂ SOARELE / LE BONHOMME DE NEIGE QUI VOULAIT RENCONTRER LE SOLEIL
Editura Arthur

Fii primul care comentează on "Cărțile soarelui: Matei Vișniec – Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele"

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*