Tableta telefon și șâșâitul Doamnelor

GIRAFA / Teatrul de Păpuși Hop Signor - Grecia

Vă rog frumos să nu mai șâșâiți. Se aude în toată sala și e mult mai deranjant decât reacția unui copil la ceea ce vede pe scenă. Asta i-am spus, luni dimineață, unei Doamne (educatoare sau învățătoare, am apreciat eu după vârsta copiilor din fața mea) care – stând cu ochii în tableta telefon și butonând de zor în timpul spectacolului – scotea din când în când câte un Șșșșt! lung și tăios ca să-și ”potolească” elevii. Iar altei Doamne, al cărei șâșâit era des însoțit de o apostrofare – Antonia! –, i-am explicat la fel de frumos că telefonul pe care nu poate să îl lase din mână este o sursă luminoasă care distrage atenția celui de lângă tine, la fel de deranjantă în timpul spectacolului ca șâșâitul sau observația făcută cu voce tare. Eram la Excelsior, în Sala mare, pe ultimul rând de la balcon, la un spectacol grecesc – Girafa. De sâmbătă, Excelsiorul găzduiește, alături de alte săli din București, festivalul Teatrului Ion Creangă – ”100, 1.000, 1.000.000 de povești”. Pe o masă dreptunghiulară, plasată în mijlocul scenei, se derula o poveste. O girafă-pușculiță ”colinda” lumea, tot trecând de la un posesor la altul și din întâmplare-n întâmplare. Era un spectacol non-verbal, cu păpuși mânuite de doi actori, Evghenia Tsichlia și Thanos Sioris de la Teatrul de Păpuși Hop Signor din Grecia. Spectacolul m-a prins. Am mai văzut și îmi place tipul acesta de ”păpușerie la masă” (nu știu să-i spun altfel) care, dată fiind dimensiunea spațiului de joc, îți permite sau îți cere (cred că-i mai potrivit cuvântul) să te concentrezi pe mânuire – sarea și piperul spectacolului cu păpuși sau marionete… Dar ți-ai găsit! Fii atentă la spectacol, dacă poți! Așezate strategic la capăt de rând, Doamnele (educatoare, învățătoare sau profesoare, de la balcon sau de jos, din sală) șâșâiau și își apostrofau elevii la fiecare reacție de bucurie sau de nedumerire prelungită, însoțită sau nu de comentarii ori de întrebări. Și o făceau întruna. La un moment dat, toate deodată. Și, în același timp, cele mai multe dintre Doamnele de care vorbesc stăteau pe telefon, fără nicio jenă. Nici măcar cu dramul acela de jenă care te încearcă, elev fiind, atunci când îți găsești de lucru pe sub bancă. Nu spun că toate Doamnele sunt la fel sau că la absolut toate spectacolele se întâmplă la fel. Dar nu e prima oară când văd acest lucru. Este o situație care se repetă zilnic la spectacolele la care se vine cu școala sau la cele care se joacă în școli. Este, de multă vreme, ceva ”normal”. Am fost profesor și știu că lucrul cu copiii nu e deloc ușor. Elevul te pune continuu la încercare. Dar ce te faci când dascălul – cel care trebuie să se ocupe de educarea elevului – este mai prost-crescut decât acesta? Cum să-i explici unui copil că a venit la teatru ca să vadă un spectacol când pe tine nu te interesează spectacolul și îți găsești altceva de făcut? Cum să-i explici cuiva că își deranjează colegii când tu, făcându-i observație, deranjezi toată sala? Cum?… La sfârșitul spectacolului, una dintre Doamnele pe care le rugasem să nu mai șâșâie m-a salutat cu un zâmbet larg. Coborând spre ieșire, m-am gândit că am câștigat un om. M-am gândit și la faptul că dascălul este și el un public și încă unul important. Dacă vrem să ne fie de folos, mai ales în relația cu elevii, trebuie să-l aducem la teatru, să-l învățăm ce e teatrul, nu doar prin spectacole ci și prin acțiuni dedicate lui, să nu-l mai lăsăm să fie doar un strașnic păzitor de elevi… Am ieșit din teatru și-am simțit toamna. M-am înfășurat în haină și-am pornit-o la pas, încercând să recompun din frânturi spectacolul grecilor.

GIRAFA / Teatrul de Păpuși Hop Signor din Grecia (Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii ”100, 1.000, 1.000.000 de povești” - 2016)

GIRAFA / Teatrul de Păpuși Hop Signor din Grecia (Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii ”100, 1.000, 1.000.000 de povești” – 2016) / sursa foto: www.hopsignor.gr/en/

2 Comments on "Tableta telefon și șâșâitul Doamnelor"

  1. Înțeleg atitudinea ambelor „tabere”, atât ca om care cochetează cu teatrul și cu lumea spectacolului, cât și ca educator. E mai enervantă intervenția educatorului, mai ales repetitivitatea și sonoritatea ei, într-o sală de spectacol, decât reacția unui copil ca răspuns la ce se întâmplă pe scenă – în fond, spectacolul asta urmărește, să trezească reacții în spectator. Dar mai știu și că a nu interveni la momentul oportun (asta poate însemna multe) duce la o nebunie de nedescris. Pentru că elevul/copilul nu (mai) simte bariera și ține-te!!! E contagios; și se merge în grup, cu școala. Așa că, îngăduința și înțelegerea trebuie să vină din ambele părți, să găsească un teren comun. De asemenea, e utilă afișarea unor instrucțiuni de conduită în timpul spectacolelor, în foyer sau chiar printate pe programul de sală – nu trebuie să luăm nimic „for granted” („ar fi trebuit să știe, sunt învățătoare, educatoare” etc). Odată explicată conduita pe care o aștepți de la public, indiferent de vârstă, cine nu se conformează poate pierde dreptul de a urmări spectacolul. În fine, nu trebuie să se ajungă la măsuri atât de drastice, de aceea, aș pune mai mult accent pe partea informativă a potențialului spectator. Apoi, că trăitor în afara României, vă spun că aveți încă imensa șansă de a mai vedea sălile de teatru pentru copii pline. Eu locuiesc în Australia și rar am văzut așa ceva acolo. Teatrul, ca fenomen artistic, a migrat foarte mult către zona socialului și mai există/supraviețuiește strict prin aducerea străzii (în general, cu ce are ea urât/problematic) – proiecte sociale. E adevărat că arta are și acest caracter reparator, terapeutic, educativ dar nu ar trebui să funcționeze în detrimentul actului artistic pur, adică să fac rabat de la ceva artistic, ca să exprim mai degrabă buba socială pentru care am luat bani să fac proiectul. Uneori merg combinate, chiar bine și chiar frumos. Nu întotdeauna însă. În fine, ce voiam să spun, ca notă generală, e că ar trebui să fim fericiți că, în România, evenimentele teatrale încă umplu săli de sute de locuri – e un vis pentru cei de afară! Bucurați-vă!

  2. Bună dimineața, bună ziua, bună seara! Mă bucur că ”ne auzim” chiar și la așa distanță. Acum, referitor la mesajul dvs., și eu ”mă plasez între tabere” și din acest loc încerc să atrag atenția asupra unei probleme, începând însă cu adulții. Așa cum am spus și în articol, fiind profesor o vreme (destulă vreme), știu că meseria asta nu e ușoară. Că elevul te pune continuu la încercare. Nu sunt dintre cei care susțin că un copil trebuie lăsat să facă ce vrea pentru că altfel ”se plictisește la școală”, ”nu-i mai place la școală”, ”nu e fericit la școală”. Dar așteptările sunt mai mari la dascăli sau, reformulez, primele așteptări de la ei le am. Ei sunt oamenii de la catedră, cei care ne învață o mulțime de lucruri. Dacă vrei ca educația ta să aibă sens și să fii un om respectat, trebuie ca și tu să arăți că îi respecți pe alții, în cazul nostru că ești și tu atent la spectacol, că nu deranjezi actorii ori publicul. Cea mai urâtă imagine la spectacolele pentru copii, la care se vine cu școala, e aceea a dascălului care apostrofează elevii stând cu ochii în telefon, pe mesaje ori pe facebook. Sigur că și tipul acesta de activitate obligatorie – mersul la teatru cu școala sau primirea unei trupe de actori în școală – este ”de vină”. În lumea francofonă, există termenul ”public prisonnier”, cel adus la teatru. La noi, sunt încă săli pline la spectacole pentru copii datorită acestui ”public prisonnier”, datorită acestor activități obligatorii pentru dascăli și elevi. Numai dacă nu te duci la școală în ziua respectivă poți să le ocolești. Și, ca orice lucru obligatoriu – și căruia nu îi dai un sens, nu îi găsești o motivație -, la un moment dat nu te mai interesează. Eu sunt convinsă că multe Doamne (cum le spun în articol, folosind limbajul copiilor, nicidecum fiind ironică) nu realizează că au un comportament neadecvat. Pur și simplu nu își pun problema. Și mai cred că alta le este atitudinea față de spectacol atunci când merg la teatru pe cont propriu. Tocmai de asta spun, în finalul articolului, că este nevoie ca și teatrele (de stat sau private) să înceapă să se uite la dascăl ca la un public nou, care trebuie câștigat ori re-câștigat. Și la noi teatrul social este tot mai prezent și mai bine punctat în prioritățile de finanțare. Și produce multe spectacole în care actul artistic rămâne în urma temei. Și de el avem nevoie, așa cum și el are nevoie de multe publicuri. Dar nu mi-ar plăcea să ajungem la săli goale în, hai să zicem, teatrul poveștilor ”frumoase”, pentru că nu mai știm de ce venim aici. Cu drag și sper să ne mai auzim.

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.