Starea de a fi cireşar

Bogdan Tudor Pelerin este regizor de teatru şi film. Şi-a făcut facultatea la Bucureşti, la Academia de Arte “Luceafărul”, iar masterul la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş. E ploieştean de-al lui Nenea Iancu. Combate cu diplomaţie, dar are şi ceva din starea de a fi cireşar a lui Nichita. La lucru, îi place să ciocănească, convins fiind că regizorul este un artizan. Ne-am aşezat la vorbă pe o vreme superbă, lângă caisul înflorit din curtea studioului Pelerin, şi-am povestit despre teatru şi alte… cireşe.

Ai o companie de teatru care se numeşte Pelerin. În plus, numele acesta a intrat şi în semnătura ta. Dar până să apară pe afiş, Pelerin a fost cuvântul în jurul căruia s-a construit, să spunem, teoria ta despre teatru. Care este aceasta? 
Pelerinul reprezintă pentru mine căutătorul, călătorul căutător. Cuvântul nu are nici o conotaţie religioasă, nu este pelerinul acela care călătoreşte prin lume propăvăduind o  religie sau alta. Pelerinul este regizorul, actorul, dramaturgul, oricine “propăvăduieşte” teatrul în lume. Este omul de teatru, în general, pentru că ceea ce face el este tot un pelerinaj şi, mai ales, pentru că atuul cel mai puternic al teatrului a fost întotdeauna mobilitatea. Mobilitatea de toate felurile ajută teatrul să existe, să supravieţuiască, să progreseze. Deci, până la urmă, vorbim de un pelerinaj cultural şi, mai ales, de unul continuu care ţine lucrurile în viaţă, ne ajută să înaintăm, să descoperim mai departe modalităţi noi, mijloace noi de exprimare şi tehnice. Şi mă opresc aici, la cele tehnice, pentru că şi tehnologia este într-o continuă transformare, îmbunătăţire, deci şi ea este… pelerină. Tehnologia duce arta mai departe, dar asta este o altă discuţie.

HÄNSEL ȘI GRETEL / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin | foto: Laszlo Oliver

Dacă pelerinul tău este urmaşul acelor actori care, umblând din loc în loc asemeni primilor creştini, au răspândit teatrul în lume, luând şi dând lumină din lumină, atunci teatrul ambulant – care există în oferta ta – vine ca o continuare firească sau ca ilustrarea perfectă a acestei idei despre teatru. Este sau nu aşa?  
Personal, cred că misiunea este aceeaşi, chiar dacă astăzi trupele ambulante joacă, mai degrabă, în grădiniţe şi şcoli sau în festivaluri stradale. Cât despre teatrul ambulant pentru copii, trebuie să recunosc că nu m-am aplecat asupra lui până când nu am găsit în forma asta de spectacol un mod onest de a mă întreţine şi de a-mi face profesia. Mi-a plăcut şi am continuat să investesc atât energie cât şi bugete pentru îmbunătăţirea spectacolelor. Felul cinematografic în care un copil citeşte povestea m-a ajutat să construiesc spectacolul într-un anume fel, care ulterior a devenit caracteristic spectacolelor semnate Pelerin.

Îţi mai aduci aminte care a fost primul tău spectacol pentru copii?
Prinţul Hatt şi frunzele de aur. Era un spectacol de păpuşi, după un basm popular suedez, pe care mai târziu l-am inclus într-o poveste de Charles Perrault, Bălăioara. Ulterior, am găsit şi o versiune românească a textului suedez, care se numeşte Prinţul Hăt.

Care este oferta astăzi?
Am zece, chiar unsprezece spectacole cu păpuşi, după poveşti populare şi clasice de Fraţii Grimm, Charles Perrault, Creangă, care-i preferatul meu… Pe Andersen îl am în proiect.

CEI TREI PURCELUȘI / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin

CEI TREI PURCELUȘI / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin | foto: Laszlo Oliver

Este şi Ispirescu pe listă?
Pentru spectacolul de teatru ambulant, Ispirescu îmi depăşeşte posibilităţile tehnice. Aş vrea să pun Ispirescu, dar pe Prâslea cel Voinic şi merele de aur, de exemplu, mi-l imaginez atât de complex scenografic încât nu-l văd potrivit pentru acest tip de spectacol.

Şi nu-ţi calci pe inimă, ca să nu-ţi pierzi visul, aşa-i?
Cam aşa ceva. Plus că, teatrul ambulant îţi impune nişte rigori tehnice. Nu poţi să apelezi la foarte mulţi actori, la foarte multă tehnică, n-ai suficient spaţiu să depozitezi, să transporţi ş.a.m.d. De aici vine cumva toată frumuseţea lui, să reuşeşti să faci, cu lucruri relativ puţine, dar nu neapărat ieftine, spectacole interesante.

Faptul că ai o companie de teatru nu exclude colaborarea ta cu teatrele de stat, după cum spectacolul pentru copii nu-l exclude pe cel pentru adulţi. Ştiu că ai ceva în lucru la Teatrul “Anton Pann”, din Râmnicu-Vâlcea. Despre ce e vorba?  
Lucrez la spectacolul Medeea (n.red. noi folosim grafia românească, în original scriindu-se Medea), pe textul Ninei Mazur, o scriitoare ucraineană, stabilită în Germania. Este o piesă într-un act, o pledoarie pentru drepturile femeii, inspirată de Medeea lui Euripide, pe care o transform într-o poveste scenică îmbinând monodrama cu video-proiecţia.

AMALIA RESPIRĂ ADÂNC / regia: Bogdan Tudor Pelerin - Teatrul Anton Pann, Râmnicu-Vâlcea

AMALIA RESPIRĂ ADÂNC / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Compania Pelerin | foto: Petru Șoșa

Cine este Medeea ta?
Medeea mea este Iulia Antonie, actriţă a Teatrului “Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea.

Tot ea este şi Amalia, şi Vitoria Lipan, în alte două spectacole de-ale tale.
Da, cu Iulia am jucat şi Amalia respiră adânc, pe textul Alinei Nelega. Pe lângă calităţile actoriceşti, Iulia avea toate datele personajului respectiv – sau invers, personajul avea datele ei – şi asta a contat foarte mult când am ales-o. Spectacolul a avut premiera în 2011, la Târgu-Mureş, dar s-a jucat şi la Vâlcea, şi în Bucureşti, la “Teatrul de Artă”. Am avut o reprezentaţie şi în Frankfurt, la “Internationalische Theater”. De, pelerini! :)) Iulia a fost alegerea mea şi pentru Vitoria Lipan, în Baltagul, un spectacol pentru adolescenţi în primul rând, pe care mi-ar plăcea să-l reiau. De fapt, Iulia a jucat în toate spectacolele pe care le-am montat la Vâlcea, ultimul dintre ele fiind Păcală, după Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, care se joacă deja de aproape un an şi are succes.

Şi pentru că Păcală ne întoarce la publicul tânăr şi suntem încă la Vâlcea, ce alte spectacole mai ai aici?
Tot la Teatrul “Anton Pann” se joacă două spectacole cu păpuşi, unul este Cocoşelul neascultător, pe textul lui Ion Lucian, iar celălalt este Pinocchio, dramatizarea mea după Carlo Collodi.

Hai să facem ca fata babei şi să ne alegem lada cea mai frumoasă, că tot e Creangă preferatul tău. Ce alegem? Care e spectacolul tău de suflet?
Aventurile lui Nică. Îmi place să vorbesc despre Nică. E a doua dramatizare făcută de mine în versuri. Prima a fost Cei trei purceluşi. Am scris-o în opt ore, cinci ore în prima zi şi trei în a doua zi. Mi-a mers ca uns. Undeva, am încă manuscrisul şi nu cred că sunt mai mult de trei-patru tăieturi pe pagină. Nică mi-a luat mai mult, mi-a luat trei zile şi mult mai multe ore de lucru. După asta, am început să scriu numai în versuri. Nu spun că s-a pogorât o mână divină asupra mea, dar, de atunci, mă simt mai confortabil scriind în versuri. Mult e până găsesc începutul, restul vine cam de la sine.

Dar când s-a produs declicul înseamnă că textul s-a aşezat.
Da, înseamnă că ideile s-au legat. Aventurile lui Nică este un spectacol cu păpuşi şi îmi amintesc că, la început, cererea a fost atât de mare încât am mai făcut un rând de păpuşi şi am jucat la dublu. Spectacolul se ţinea în două locuri, în acelaşi timp, cu păpuşi identice, cu aceeaşi coloană sonoră. L-am jucat până l-am epuizat, în anul respectiv.

Când se întâmpla asta?
Prin 2001…, nu mai ştiu exact. Dar cred că are, până acum, peste 2000 de reprezentaţii. L-am jucat cu păpuşi, are trei montări cu actori, cu el mi-am dat şi licenţa.

AVENTURILE LUI NICĂ / regia: Bogdan Tudor Pelerin - Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin

AVENTURILE LUI NICĂ / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin | foto: Laszlo Oliver

Când ai ales textul, care au fost motivele pentru care ţi-ai dorit să-l pui în scenă?  
Primul motiv pentru care am ales Creangă este că mi-era la îndemână. La îndemână în lecturile mele, la îndemână în manuale, era şi un titlu bun pentru a aduce public. Ca particular, eu vorbesc mereu şi de încasări, ca singura modalitate de a ţine un teatru în picioare. Al doilea motiv a fost personajul Nică a lui Ştefan a Petrei. Abia când am montat textul, am înţeles cu adevărat expresia aia care apărea constant în manuale – “copilul universal”. În şcoală, ni se preda şi atât. Ca elev, am învăţat-o pe dinafară, fără să înţeleg foarte bine ce înseamnă asta. Când am văzut şi filmul Soldatul universal… Copilul universal, soldatul universal, nu-i acelaşi lucru!

În “dezamăgirea” ta, tu spui ceva extraordinar. Păi, ce avea soldatul universal? Avea un ochi special prin care se uita. Copilul are şi el o lentilă a lui prin care descoperă lumea. Şi parcă prin lentila asta se uită şi povestitorul, la fiecare început de capitol.
Nu m-am gândit la asta, câteodată sunt prea pornit. :)) Da! Se poate spune şi aşa. Revenind, eu văd în textul lui Creangă ceva mai mult decât o lecţie de manual iar în Nică arhetipul copilului – nu zic universal – de acum şi de oricând, de aici şi de oriunde. Năzbâtiile pe care le faci când eşti copil sunt privite, de multe ori, cu aceiaşi ochi cu care era privit Nică atunci când fura cireşe, fura pupeze sau când tăvălea cânepa. Noi suntem Nică.

Pe modelul “Je suis Charlie”, “Je suis Nică”.
Exact! Mai mult, Nică este un personaj din literatura noastră şi merită “promovat” de noi cei care iubim literatura română. Şi alte literaturi îl au, vezi Tom Sawyer. Însă noi am rămas cumva provinciali în montarea sau în ecranizarea Amintirilor. Bine, eu deviez acum discuţia, dar acest personaj îi poate face oricând concurenţă unui Tom Sawyer bine realizat de către Hollywood, cu un buget onest şi cu o echipă bună. Poţi să faci din Amintiri un film care să stea în picioare astăzi, la nivel internaţional.

Nică

AVENTURILE LUI NICĂ / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin | foto: Laszlo Oliver

Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse p-Ahil Pelerinul! :)) Nu încerc o adaptare a Iliadei, vreau doar să te întorc la… cireşele noastre. Dramatizările tale sunt în versuri. Care e câştigul în spectacol?
Prin vers, am încercat să fac textul mai accesibil, mai atractiv, mai uşor de urmărit şi chiar de reţinut. Am vrut să spun poveştile mai pe înţelesul copiilor, segmentul de vârstă căruia mă adresez. Nu am vrut o reprezentare ”cuviincioasă” a Amintirilor sau a altor poveşti de Ion Creangă. Pentru a-i capta atenţia, unui copil trebuie să-i adaptezi scrierea originală. În plus, eu trebuie să văd într-un spectacol lucruri pe care cartea nu mi le spune, dar mi le sugerează. Am descoperit că Nică sau Amintirile pot genera scenarii, dramatizări, repovestiri, nu spun mai valoroase decât originalul, dar foarte interesante şi captivante, poate chiar mai atrăgătoare decât textul iniţial în anumite situaţii, în funcţie de spectator.

Cred că versificaţia îţi rezolvă şi acea constrângere sau limită de timp pe care o impune spectacolul pentru copii. Nu-i aşa?
Da, este şi ăsta un argument. Până la zece ani, de exemplu, nu poţi să lungeşti prea mult spectacolul. Textul se comprimă, dar păstrează firul narativ. Şi asta este o caracteristică a teatrului, să comprime sau să dilate acţiunea pentru a transmite un mesaj coerent. La Nică, nu am un narator. Pe rând, toate personajele devin, fără să-ţi dai seama, naratori. Şi el, şi oponenţii lui – pupăza, moşneagul din târg, mătuşa Măriuca, mama. Textul se comprimă, dar câştigă în ritm şi în fluenţă.

MUZICANȚII DIN BREMEN / regia: Bogdan Tudor Pelerin - Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin

MUZICANȚII DIN BREMEN / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin | foto: Laszlo Oliver

Cu “Amintirile”, tu nu te opreşti aici. Ce urmează?
Am de gând să realizez o serie de filme cu păpuşi, care să înceapă cu Amintirile lui Creangă. Acum suntem la faza de pre-producţie, iar filmările vor fi realizate în studioul ”Pelerin” – da, pentru că avem şi studio :)) – care nu cu mult timp în urmă a fost finalizat şi a trecut cu bine probele tehnice.

Dacă Creangă ar fi poet, în loc de încheiere, ţi-aş cere să-mi spui un vers din el, care-ţi place cel mai mult. Dar aici vorbim de proză, aşa că vreau o replică sau un rând, ceva memorabil, din punctul tău de vedere.
Există un pasaj în Amintiri care mi-a rămas în memorie de când l-am citit prima dată. “Când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici Sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot meşteşugul ei”.

Acum, spune-mi şi un vers din textul tău care să mă facă să vin la spectacol.
La cireşe am venit, în copac mă sui grăbit.
O cireaşă, două, trei. Sunt cireşe câte vrei!
O cireaşă nu-i destul să mănânci să fii sătul.
Pe a doua o încerci, la a treia apoi treci.
Eu sunt Nică fără frică, Cireşar, la o adică.
Din cireşe-mi fac cercei, nimeni n-are ca ai mei.
O cireaşă, două, trei. Sunt cireşe câte vrei!
Una ici, una colea. Ai grijă nu o scăpa! :))

FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI / regia: Bogdan Tudor Pelerin - Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin

FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI / regia: Bogdan Tudor Pelerin – Teatrul Zgubilici, Compania Pelerin
| foto: Laszlo Oliver

Fii primul care comentează on "Starea de a fi cireşar"

Lasă un comentariu

Adresa ta de mail nu va fi divulgată.


*